Arthur a fost de vină

Foto: Agent Green / Handout / EPA / Profimedia

În martie, un prinț din Apus „îndrăgind vânătoarea” a venit pe meleagurile noastre și a primit derogare să împuște o ursoaică „periculoasă”.

Pentru că este un subiect complex, haideți să-l spargem pe fire epice.

Primul și cel mai insignifiant e legat de acest reprezentant ai unei epoci de mult apuse. Face parte din familia acelor oameni care s-au născut la locul potrivit și li s-a pus totul le dispoziție. Austria nu mai este demult monarhie. În presă, Prințul este prezentat - aproape în batjocură - „zu und von” Liechtenstein. În rest, aflăm despre el că este un medic nepracticant și, la fel, un prinț nepracticant care trăiește din închirierea unui castel. Nu știm dacă a fost chiar el cel care a tras glonțul care a omorât ursul, important pentru domnia sa era oricum „trofeul” pentru care venise în sălbatica Românie. Cel mai probabil, a fost primit „cum se cuvine” de o armată de gonaci locali, care s-au adunat la străin „ca la urs”. „Poţi cumpăra orice cu bani, iar dacă sunt suficienţi, poţi cumpăra chiar şi cel mai mare urs din Europa”, scria acum două zile cotidianul elveţian Blick. 

Trecând la următorul fir epic, ajungem la vânătoarea de trofee, lucru obișnuit atât în țara noastră, cât și în lumea care încă nu și-a masacrat fauna. Nu e pentru prima dată când vânători cu sânge albastru sau cu portofelele pline vin aici să dovedească cât sunt de bărbați. Cred că mai puțin nobil decât să omori un animal de plăcere e să o faci de la distanță, în timp ce animalul mănâncă hrana pe care tu i-ai oferit-o în acel loc de multă vreme.

Suntem omnivori și majoritatea consumăm carne, așa că nu putem să considerăm că viața ursului este mai presus decât viața celorlalte animale. Cu modernizarea societății, noi nu mai suntem conștienți de impactul nostru asupra animalelor. Doar pentru că nu luăm cuțitul sau arma, asta nu înseamnă că nu mor animale pentru noi. Decuplarea de realitatea sacrificării unui animal a dus societatea în momentul ăsta, unde iubitorii de carne, dar și de animale, se ceartă de multe ori între ei și pe ei. Recunosc că mănânc carne, dar dacă aș fi nevoită să fiu eu cea care ucide animalul, m-aș limita cel mult la pește și câteva crustacee. Totuși, de la nevoia de a ne hrăni, la a ucide de plăcere, mi se pare cale lungă.

Legat de sportul pe care-l numim vânătoare, aici polemica mi se pare foarte mare. Numerele raportate de pădurari în legătură cu populația animalelor sălbatice nu prea se pupă cu realitatea din păduri. Totodată, defrișările masive din munții noștri duc la reducerea habitatului acestor animale și coborârea lor în sate pentru a se hrăni. Pentru cei care nu mai lucrăm pământul, câteva straturi nu or să echivaleze cu viața unui urs. Perspectiva celor care muncesc totuși acolo și sunt călcați de urs este diferită.

Cel mai grav lucru din povestea asta este percepția complet greșită asupra civilizației. Țările acestea „civilizate” vânează în România pentru că ele și-au exterminat urșii de mult. Aparent, a vâna prepelițe nu este la fel de sportiv. Un prinț nu poate pune deasupra șemineului altceva decât capul unui urs din Carpați sau al unui elefant din Botswana.

Cele mai multe păduri virgine și animale sălbatice nu se regăsesc în locurile lovite de progres, ci chiar în opusul lor. Adică în acele țări unde corupția și sărăcia sunt în floare. Țări care însă își vor vinde „cel mai mare urs” din Europa pentru 7000 de euro, nu din sărăcie, ci din prostie, din lipsă de educație ecologică, din lipsă de armonie cu natura.

Justiția va trebui să ne spună dacă avem de-a face cu un caz penal de braconaj, de ucidere a unul animal protejat într-o rezervație naturală. Cetățeanul „zu und von” a dat un mizilic de 7000 de euro pentru a putea găsi această portiță cu derogarea pentru uciderea ursoaicei. Sper doar ca la final să nu ni se spună de către onorata Justiție că Arthur a fost de vină.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp