Ascensiunea noii gândiri economice de inspirație socialistă în dezbaterea publică din Occident. România nu a ajuns la confortul de a-și permite serate de salon animate de socialiști de șampanie

Foto: Getty Images

Pandemia a adus multe schimbări accelerate în societate. Una dintre ele, care poate trece neobservată, este avansul luat de noua gândire economică de inspirație socialistă, sub diversele ei forme, cele mai recente desprinse din catehismul „justiției sociale” și al mișcărilor „woke”.

Acest nou libertinaj economic este fără doar și poate o marcă a vremii și probabil nu putea fi evitat în acest val de deconstructivism și de harakiri emoțional prin care trece societatea civilizată. Totul este trecut prin noua judecată a Tribunalului revoluționar, începând cu istoria, care este hăcuită, disecată și scuipată pentru a i se extrage păcatele în timp ce personalitățile ei sunt smulse din pagini de manuale și de pe piedestaluri și pângărite în piețele publice ale justiției de Twitch și Twitter. Nimeni nu scapă, nici măcar Napoleon, crucificat recent de New York Times în timp ce francezii, mai puțini sensibili la noua manie colectivă, îl comemorează cu respectul cuvenit (dar și cu controversele de rigoare față de o figură istorică complexă, cu multe lumini și multe, adânci, umbre).

Nici matematica nu scapă de la acest tratament, o disciplină considerată ca fiind un alt simptom al „societății patriarhale”. 2+2 nu mai fac 4, ci 5 în această nouă lume paralelă, în care pășesc cu nesaț și fără parașută morală tot mai mulți oameni.

Știința economică are un loc special în acest șantier mondial de deconstructivism, asta pentru că stă foarte aproape de deciziile politice și pentru că economiștii ideologi au fost mereu percepuți ca mari influenceri avant-la-lettre ai politicilor globale, cu efecte directe asupra mersului societății.

Economia a fost, încă de la debut, scena de bătălie între două viziuni diferite asupra societății: cea bazată pe libertatea de decizie și cea care, din contră, e atașată de ideile socialiste, declinate sub diverse măști și denumiri. Economiștii numiți „clasici” și mai apoi „neoclasici” sau „neoliberali” au o viziune asupre societății care are în centru individul, cu subiectivitatea existenței sale și interacțiunile sale libere cu alti indivizi; această viziune este apropiată de piața liberă, încearcă să explice progresul uman prin „mâna invizibilă” a pieței, lipsa de reglementări gripante, capacitatea productivă a indivizilor și firmelor. Ei pun în centrul creșterii economice motivațiile individuale, inovațiile tehnologice, resursele productive care împreună creează ceea ce Adam Smith numea „avuția națiunilor”. Lumea și bunurile economice sunt caracterizate de „raritate”, astfel că utilizarea eficientă a lor este preocuparea esențială a omului economic rațional. Când recesiunile se întâmplă, au loc ajustări aproape automate ale producției și preturilor, și locul firmelor neviable este luat printr-un proces de distrugere creativă de către alte firme și oportunități. Investițiile sunt posibile datorită procesului conștient de economisire care eliberează fondurile de la consumul prezent pentru promisiunea unui câștig viitor. Planificarea economică centralizată nu este posibilă, pentru că nimeni nu poate estima deciziile și interacțiunile individuale, astfel că singurul mecanism posibil pentru coeziunea economică socială este cel al prețurilor pe piețele libere, semnale ale acțiunii umane economice.

Scoala economică de inspirație socialistă sau etatistă, din contra, pune în centrul lucrurilor colectivitatea, comunitatea și ideea de justiție și redistribuție socială ca „drepturi”. Individul este retrogradat la stadiul de „membru” al unui grup sau al altuia. Societatea în sine este o societate cu „suma nulă”, cu stăpâni și sclavi, cu exploatatori și exploatați, cu „clasa oprimată” și „clasă capitalistă”. Progresul uman și creșterea economică nu sunt create de inițiativă privată, economisirile societății și investițiile riscante în proiecte noi, ci de intervenția paternalistă a Statului, care orientează deciziile individuale și „creează locuri de muncă”. Explicația crizelor economice nu este într-o insuficiență a ofertei, a capacității productive, ci într-o insuficiență structurală a cererii agregate. Această insuficiență, care creează șomaj structural, nu poate fi rezolvată decât de politica de intervenție a Statului. Nu economiile private ale populației sunt sursa investițiilor productive, pentru acest tip de gândire, ci îndatorarea Statului, uneori prin crearea artificială de bani. Deficitele publice nu contează și Statele nu ar trebui să le acorde o prea mare atenție, nu mai multă decât proiectelor de investiții publice. Pe de altă parte, forțele economice de bază, precum legea cererii și ofertei, raritatea, costul de oportunitate și motivațiile sunt declasate atunci când nu sunt chiar în totalitate ignorate.

Acest tip de gândire a câștigat se pare duelul intelectual în tările occidentale, mai ales în America, odată cu instalarea administrației Biden și creșterea în popularitate a socialiștilor democrați. Deși datoria americană este la cote masive istorice, iar deficitul bugetar imens adaugă an de an un trilion de dolari la datoria publică, proiectele administrației Biden au debutat cu un stimulent masiv de aproape 2 trilioane de dolari, finanțat prin îndatorare publică și creare de monedă de către Fed, Banca Centrală americană. Un alt proiect se pregătește: finanțarea proiectelor de infrastructură, costul va fi de alte 2,5 trilioane de dolari. Este manifestarea în practică a revenirii ideologiei de stanga în economie, după un lung hiatus. Echilibrele bugetare nu mai contează, inflația este o mult mai mică problemă decât spectrul șomajului, iar principalul obiectiv în economie (o obsesie a socialismului dintotdeauna) este „ocuparea deplină a forței de muncă”, chiar cu forța. Paradigma care se instalează consideră deci că marea problemă a economiei este data de insuficienta „cerere agregată”, acest concept atât de drag stângii, dar care este folosit ca alibi pentru a justifica o intervenție masivă, în toate sectoarele, a Statului. Pentru că dacă chiar există acest deficit masiv de cerere, atunci singura soluție nu poate fi decât intervenția publică pentru a susține elementele principale ale acestui deficit de cerere: consumul și investițiile. Consumul este susținut prin simpla trimitere a cecurilor către populație, iar investițiile prin contractarea de către Stat a unor mari proiecte de investiții.

În realitate, suprarealismul acestor soluții este destul de evident: nu poți crea activitate economică reală doar prin tipărire de bani, așa cum nu poți planifica pentru ansamblul societății investiții de la centru fără să cunoști care sunt dorințele societății respective. Este o nouă încercare de conducere planificată, de la centru, a economiei; în istorie toate aceste încercări au dat greș, incapabile să cunoască sau să calculeze miliardele de miliarde de decizii individuale care se iau în fiecare zi și care stau la baza orientării societății. În plus, cum resursele reale ale societății sunt finite și rare (așa cum am arătat mai sus), capacități productive importante vor fi direcționate către proiecte votate de Stat, în detrimentul proiectelor care s-ar fi desfășurat în piața liberă.

În Europa, din păcate, cunoaștem efectele unor astfel de politici. Țările europene sunt îngreunate de o datorie publică masivă, dar care nu a fost folosită productiv, ci pentru a susține niște sisteme sclerozate, precum pensiile supradimensionate, asistența socială și statul social al unor economii neproductive ca Italia, Spania, Portugalia sau Grecia. Efectul a fost că Europa acuza față de America o întârziere importantă a creșterii economice și a PIB-ului pe cap de locuitor, cele mai bogate țări europene fiind sub nivelul celor mai sărace State americane. Această întârziere este simbolizată și probată de situația actuală a distribuției vaccinurilor, acolo unde Uniunea Europeană este mult în urma Marii Britanii sau a Statelor Unite.

România, prinsă în chingile mult mai profane ale capitalismului sălbatic și nevoii de dezvoltare economică după 50 de ani de siluire comunistă, a avut avantajul impus deci de realitate de a rămâne în afara influenței noii elite intelectuale socialiste. Educația economică eliberată de manualul „socialismului științific” cu care au crescut părinții noștri, a fost una de calitate, orientată către crearea unei piețe relativ libere și a unor instituții economice care au urmat o ortodoxie „clasică”. Dar lucrurile au început să se schimbe și la noi, sub influența nefastă a unor politici populiste forțate de partidele desprinse din FSN, care au dus în prezent la un sector bugetar supraîncărcat, neproductiv și plătit mult peste media pieței private. În plus, forțat de pandemie, dar nu numai, deficitul bugetar, atent urmărit până acum ceva timp, va depăși 7%, iar împrumuturile externe au atins o cotă alarmantă și vor contribui la creșterea datoriei publice la peste 50% din PIB.

Dacă țările occidentale își permit deocamdată să trăiască cu iluzia Pomului Magic cu bani pentru a finanța deficitul imaginat de cerere, pentru că istoric au creat o bogăție ce poate fi redistribuită, România nu a ajuns la confortul practic de a-și permite serate de salon animate de socialiști de șampanie.

Pentru noi, 2+2 continuă să facă 4. Matematica bugetară rămâne de speriat și nu poate fi emancipată, așa că trebuie să ne gândim de două ori înainte să ne lășăm furați de mimetismul noii mode economice socialiste.

Articol preluat de pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp