Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De cinci ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Starea știintei economice actuale: cum am ajuns de la Keynes la mutantul Keynes?

oameni - viteza - Foto: Getty Images

Foto: Getty Images

Puțini exponenți ai unor științe au avut o influență așa de mare asupra științei respective, pe cât a avut John Maynard Keynes, un economist britanic foarte în vogă în perioada dintre cele două războaie mondiale. Mai ales că știința economică, așa cum e ea vândută în prezent, nu este pentru toți specialiștii realmente o știință, așa cum sunt fizica și chimia de exemplu, ci un compendiu de idei mari despre cum ar trebui să gestionăm realitatea materială din jurul nostru, în condiții de acțiune umană incertă.

Keynes a produs un șoc pentru că a venit cu o idee disruptivă care a prins. Nu toate ideile disruptive prind, majoritatea ajung la coșul mental de gunoi al istoriei, dar Keynes a știut să aducă ceva nou, pe placul decidenților vremii: importanța și necesitatea intervenției statului în economie. Evident când oferi o astfel de soluție, primii aliați sunt oamenii politici, care dintr-o dată se văd având mult mai multă putere, chiar dacă Keynes nu a intenționat neapărat asta la vremea respectivă și era și el conștient, până la un anumit punct, de riscurile autoritariste. Ideea lui a fost simplă: în fata șomajului masiv indus de recesiunea economică, știința economică clasică a vremii (care paria pe ajustarea automată a pieței la realitate în condiții de concurență perfecta generală walrasiana), era neputincioasă. Ca un elev rebel al profesorilor neoclasici care l-au format (Alfred Marshall și Pigou), Keynes a repudiat postulatele neoclasice, decretând că este deci necesar ca statul să umple golul lăsat de piață și să preia insuficienta de cerere prin investiții și oferirea de locuri de muncă pentru a reveni la situația atât de mult iubită de Keynes și de epigonii săi de : „angajare totală a forței de muncă".

Inovația principală a lui Keynes, care a rămas până astăzi în conștiința colectivă, a fost ideea că recesiunea economică nu se întâmplă din cauza unei insuficiențe a ofertei (adică a bunurilor produse de piață), ci din cauza unei insuficiențe a cererii agregate. Atenție însă la termenul folosit de Keynes, care diferă de înțelegerea normală a cuvântului "cerere"; nu e vorba de cererea virtuală, în sensul de dorință de a deține un bun, ci de cerere în sensul venitului disponibil pentru a plăti bunul necesar. Cererea pentru autoturismele germane poate fi mare, mulți își doresc să dețină aceaste mașini, însă nu toți își permit să le plătească. Cererea agregată este deci venitul disponibil în ansamblul economiei pentru a plăti bunurile și serviciile. Ecuația de la care pleacă Keynes este Y=C+I+G, unde Y este venitul din economie care este egal cu consumul privat (C), investițiile private (I) și cheltuielile guvernamentale (G), toate componente ale cererii.

Raționamentul lui Keynes este următorul: dacă cererea agregată a mediului privat, adică veniturile de consum și investițiile firmelor nu acoperă producția națională, golul trebuie umplut de guvern pentru a evita un echilibru suboptimal, cu șomaj ridicat; în concepția lui Keynes, prețurile nu se modifică în funcție de cerere și ofertă, ele sunt "sticky", adică rigide, atât prețurile bunurilor, cât mai ales prețul muncii (salariul) astfel încât un deficit al cererii va produce șomaj și recesiune. Keynes nu explică însă cauzele acestui deficit de cerere, de unde vine el. Pentru a explica de ce firmele reduc investițiile, Keynes vine cu un termen demn de descântecele populare, acel "animal spirits" al întreprinzătorilor, adică incertitudinea aleatorie creată de umorile emoționale ale acestora și care pot duce la o scădere a cererii agregate pe parte de investiții. Un alt punct slab al teoriei lui Keynes este că niciodată nici el, nici urmăritorii lui nu au putut să explice fenomenul de "prețuri rigide". Ei doar l-au presupus; mai târziu, studiile empirice au relevat că în lumea reală prețurile sunt flexibile, nu fixe (ele au scăzut chiar în marea depresiune din anii 30 cu peste 30%); pe lângă studiile empirice, și lucrările teoretice (Lucas, Sargent, Barro) au invalidate postulatele keynesiene, considerate ineficiente economic (care este interesul firmelor să mențină prețurile fixe atunci când profitul crește dacă firma scade prețurile - și astfel cresc vânzările?).

Această incapacitate a canonului keynesian de a explica agregatele și interacțiunea acestora a dus destul de logic la o critică puternică a keynesianismului, așa cum am văzut mai sus, mai ales după ce în lumea reală economiile au început să experimenteze și inflație, și șomaj, ceea ce conform lui Keynes ar fi trebuit să fie imposibil, asta în pofida faptului că majoritatea guvernelor mari ale lumii au pus în practică politici de cerere keynesiene după al doilea război mondial. Știința economică ajunsese astfel la o situație schizofrenică, în care microeconomia era studiată pe bazele clasice paretiene și walrasiene (echilibru general, cerere și ofertă, raționalitate etc) în timp ce macroeconomia începea să fie construită pe canonul keynesian (refinat de economiști ca Alvin Hansen, Paul Samuelson sau John Hicks).

Conform teoriei keynesiene, variațiile produsului brut sunt determinate de variațiile cererii nominale agregate; aceste variații au efecte reale pentru că prețurile sunt considerate rigide. Au apărut astfel mai multe curente, dintre care economiștii neoclasici care au încercat o abordate a macroeconomie pe baza postulatelor microeconomice walrasiene, renunțând astfel la ipoteza "prețurilor rigide”; un alt curent, neo-keynesianismul, a apărut ca reacție la noii economiști clasici, revigorat de teoriile unor economiști ca Joseph Stiglitz sau Paul Krugman. Aceștia au revitalizat gândirea keynesiană prin încercarea de a modifica fundamentele microeconomice și a introduce noi ipoteze precum concurența imperfectă, păstrând astfel ideea de rigiditate (parțială) a salariilor și prețurilor și utilizând noile modele matematice care începuseră să controleze mediul academic, din dorința de a demonstra validitatea “științei” economice.

În prezent, ceea ce se numește noul consens neoclassic-keynesian înglobează teoriile celor două mari curente într-un tot care are la bază înțelegerea științei economice ca o știință aproape matematică, bazată pe modele econometrice; cel mai important dintre acestea, modelul fundamental care stă la baza analizelor tuturor băncilor centrale din lume, este DSGE model (Echilibrul General Dinamic Stohastic, care îmbină dinamismul teoriei neoclasice cu gândirea statică keynesiană).

Dar această matematizare a științei economice nu a adus și explicațiile mult dorite pentru realitatea înconjurătoare, explicații și înțelegeri atât de așteptate de oameni; ignorând elementele de bază, atomii economiei, adică oamenii și acțiunile lor cotidiene, aceste modele teoretice s-au îndepărtat tot mai mult de realitate; niciunul dintre ele nu a fost capabil să prevadă vreo criză economică sau financiară. Marea criză din 2008 a fost prevăzută nu de economiștii neo-keynesieni sau neo-clasici, ci de oameni aflați la marginea discursului economic, în scoli heterodoxe (școala austriacă, finanțiști cu experiență în domeniu, economiști iconoclaști și anarhici ca Steve Keen).

În prezent, Keynes se reîntoarce în mințile oamenilor politici și ai economiștilor prin reciclarea unei idei periculoase: deficitul de cerere este marea problema, și dacă statul va interveni pentru completarea acestei cereri, vom putea evita o recesiune. Este atât de simplu! Numai că e o citire greșită chiar a lui Keynes, care urmărea o intervenție pe parte de investiții publice în condiții de recesiune și pe termen foarte limitat, respectiv întoarcerea la surplusuri ale bugetelor publice în timp de creștere economică.

Acum însă, acest deficit nominal al cererii e cerut să fie umplut pur și simplu prin tipărirea de bani și distribuirea acestor bani către populație. Dacă citim publicațiile curente, observăm cum această idee câștigă din ce în ce mai mult teren, împinsă chiar de fostul președinte american Donald Trump prin susținerea cecurilor de 2000 de dolari și acum de administrație Biden prin planul de cheltuieli publice masive care să acopere transferuri de bani către populație într-o formă sau alta. Forma aceasta foarte socialistă a gândirii keynesiene este susținută de o nouă școală de gândire economică, construită pe principiile chartalismului istoric (banii nu reprezintă altceva decât creditul statului) și susținută de foștii consilieri ai lui Bernie Sanders, școala MMT (Modern Monetary Theory); pentru această școală, deficitele publice nu contează, pentru că ele reprezintă întotdeauna un surplus privat, iar statul nu trebuie să se preocupe de reducerea acestora; foarte în vogă în America, unde discursul este purtat de soliditatea economiei americane și de faptul că America este entitatea ce emite moneda de rezervă globală, această gândire se extinde adăugând un alt precept, acela al "Job guarantee", care caricaturizează idealul Keynesian de "angajare totală" prin propunerea că ajutoarele de șomaj să fie înlocuite de angajamentul statului de a angaja pe oricine cere o slujbă, la salariul minim american (propus la 15 dolari pe oră). Keynes revine deci peste decenii, transformat însă într-un mutant progresist într-o lume care valorizează din ce în ce mai mult termenul scurt, momentul hedonistic al “click”-ului prezent.

Îți recomandăm

La dreapta discursului economic există în continuare rezistența față de politicile populiste, care folosesc puterile legislative și monetare ale statului în mod abuziv, iar economiștii din această zonă atrag atenția că creșterea datoriilor publice, mai ales în condiții de creștere economică anemică, va duce într-un final la un tipping point în care piața privată nu va mai accepta refinanțarea datoriilor la costul prezent atât de redus și că riscăm un colaps al întregului sistem, trăgând un semnal de alarmă asupra sort-termismului derivat din pompierismul keynesian.

Schimbarea însă de discurs către politicile de stângă este evidentă: chiar și băncile centrale, stindarde ale monetarismului și modelelor DSGE, sunt pe cale să accepte o limită a propriilor puteri de intervenție; acțiunea lor, bazată pe același concept de rigiditate a prețurilor nominale care a permis infuzia de lichiditate și masa monetară pentru o relansare reală a activității economice, s-a dovedit în timp prea lipsită de efecte reale. Pe termen lung, duelul argumentarului logic este câștigat de economiștii clasici pentru că valul monetar nu are efectul real scontat, în ciuda trilioanelor de lichidiate injectate în piață de băncile centrale majore (Fed, BCE și BOJ).

Discursul, la care se raliază și figurile de seamă ale consensului keynesian-neoclasic (Larry Summers, Janet Yellen, Paul Krugman, Olivier Blanchard…) cer mai mult stimul fiscal, adică creșterea intervenției guvernelor, care să completeze stimulul monetar. Iar oamenii politici nu pierd vremea și acceptă bucuroși această mana populistă, pentru a o transforma în voturi pe termen scurt. Efectele nu se văd acum, nu se vor vedea nici mâine, dar într-o zi e posibil să se vadă. Și asta pentru că ei continuă să judece în termeni de modele generale, teoretice, despărțite de realitatea de zi cu zi, cea a oamenilor, a familiilor, a modului cum se conduce o afacere, a modului cum gândesc și iau decizii milioane de oameni. Această acțiune, această colectivitate de grămezi de "cunoștinte practice" așa cum le numea Hayek, nu pot fi agregate într-un model, nu pot fi sintetizate într-o ecuație matematică fără a pierde însăși esența complexității granulare care determină de fapt economia. De aici și eșecul politicilor publice bazate pe această matematizare a acțiunii umane. Există o altă cale? Poate e nevoie de mai multă descentralizare și pentru că economiștii să pășească printre atomii propriei științe pentru a înțelege mai bine realitatea. Elinor Ostrom, o laureată a premiului Nobel pentru economie, observa foarte bine: “capcana intelectuală care se bazează în totalitate pe modele pentru a oferi fundamentul pentru analiza politicilor este că oamenii de știință cred despre ei că sunt observatori omniscienți capabili să înțeleagă esențialul modului în care funcționează sistemele complexe și dinamice prin crearea descrierilor stilizate ale unor aspecte ale acestor sisteme. Cu falsa încredere a presupusei atotștiințe, cercetătorii se simt perfect confortabili în a adresa propunerilor către guvern care sunt concepute în modelele lor ca puteri omnicompetente capabile să rectifice imperfecțiunile care există în toate setările de teren”. Iată că din nou, economiștii par perfect confortabili să propună decidenților politici acest mutant nou de gândire keynesiană, adaptat la noul socialism de twitter și avocado toast.

Articol preluat de pe blogul autorului

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Macroeconomia este economie politica, suport al deciziilor politice. In functie de interes sunt pusi in valoare clasicii, pentru societatile "in tranzitie" e foarte bun Adam Smith, pentru justificarea revolutiilor proletare Marx a fost neintrecut in alimentarea cu argumente a luptei de clasa, iar pentru justificarea devalizarii bugetelor publice e foarte bun Keynes. Care ne spune in clar ca n-avem de ce sa ne ingrijoram (de datoriile lasate), pe termen lung suntem oricum morti!
    • Like 0


Îți recomandăm

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult