Foto - Inquam Photos
Astăzi, în zbaterile publice privind „azilele groazei”, poate că ar fi o ocazie nemaiîntâlnită ca biserica să preia gestionarea acestor azile spre cinstea și admirația tuturor, mai ales că această acțiune s-ar înscrie în tradiția lungă a bisericii privind inițiativa vasiliadelor, bolnițelor și lazareturilor. Ar fi o binevenită întoarcere a bisericii spre unul dintre obiectivele ei cele mai generoase, aceea de grijă față de cei bătrâni, cei săraci, cei bolnavi, cei marginali, pe care i-a învins viața. Biserica ortodoxă actuală n-ar trebui să se piardă în disputele publice privind „rușinea națională” provocată de azilele groazei. Poate că astfel nu ar mai ieși la suprafață, în mod dizgrațios, ierarhi eretici și apostați, precum nemântuitul Teodosie al Constanței, sau alți ierarhi suspecți de erezii „pravoslavnice” de la Răsărit. Tot astfel, nu am mai asista la retorica permanentă a purtătorului laic de cuvânt al Patriarhiei Române, persuasiv și corectiv în tot ceea ce spune, pe alocuri excesiv, și biserica ar trece masiv și radical la fapte profund creștinești de mizericordie, de caritate și îndelung îngrijitoare față de cei fragili.
Aceasta cu atât mai mult cu cât statul român este pe cale să devină puternic compromis prin lipsa de autoritate și control, deși la nivelul guvernului, sau în subordonarea lui, sunt zeci și sute de organisme de „boacteri” și băgători de seamă. Guvernanții sunt „nepăsători și răi”, incorigibili în defecțiunile atribuțiilor pe care le au, neglijenți, agramați și „fără suflet”. Partidele se comportă ca niște organizații de tip profit, de găști închise care funcționează după reguli banditești.
Biserica Ortodoxă și celelalte confesiuni sunt confruntate astăzi cu o amplificare stării de religiozitate a populației pe care o speculează după strategii suspecte și necreștinești. Această stare de religiozitate crescută este explicabilă după seceta atee din perioada comunistă, dar este întreținută și alimentată de factori extrabisericești, dar mai ales extracreștini:
1. Este vorba de o stare de religiozitate genuină, de predispozițiile sufletești ale omului, fragilizat azi de toate spaimele posibile, care sunt în bună parte induse sau întreținute de agenți din afara spațiului creștin, precum emisiunile de știri de la televiziune, sau de diverși formatori de opinie, toate cultivând spaimele, urâtul, hybrisul, ce generează frica în sân. Omul vrea să iasă din această spaimă prin credință.
2. În al doilea rând, starea de religiozitate amplificată este speculată și reprodusă de puterea politică, de primari care își exhibă eșarfa tricoloră pe piepturi la orice fel de ceremonie, de miniștri, de șefi , de partide, toți încremeniți în poziții marțiale la diverse ceremonii laice și religioase, asemenea unor ridicole statui încă în viață. Este tot atât de adevărat că și biserica își joacă rolul ei ridicol de cădelnițare în toate împrejurările și sărbătorile, pentru că, vezi Doamne, nu se poate fără o binecuvântare ipocrită a preoților. Mai mult decât atât, ierarhii și clericii au devenit instructori de tabere și diriginți, insinuându-se nepermis în toate manifestările tineretului. Cred că ei ar trebui să se întoarcă definitiv la rugăciune, la meditații, la grija pentru cei fragili. Știm, însă, că ei se etalează uneori grijulii față de cei nevoiași atunci când împart pachete de alimente și de „produse de igienă” celor săraci.
3. A treia determinare a stării de religiozitate am putea-o plasa în sfere mai înalte, promovată de intelectuali prețioși, care se bagă în seamă ca regulatori ai tradițiilor și ai doctrinei teologale, mulți dintre ei cu educație atee și proletcultistă, fapt ce ilustrează ipocrizia creștinului ce stă în spatele unor astfel de personaje. Acești intelectuali se anturează teribilist de teologi și de inși bisericani de vârf ai vieții noastre publice.
4. A patra determinare a stării de religiozitate este provocată de amplificarea fenomenului evanghelic promovat de cultele neoprotestante. Acestea se află într-un evident câștig misionar și pastoral, având succes prin promovarea religiei „la purtător”, prin atenția și disciplinarea socială pe care le urmăresc, dar în spatele cărora aceste culte neoprotestante au devenit puternice și reprezentative prin oamenii politici pe care i-au propulsat în fruntea țării. Acest fapt se poate recunoaște din aritmetica votului, atunci când cultele neoprotestante votează confesionalizant, într-o ordine impusă de pastori, predicatori și prezbiteri, deoarece „nimeni nu mișcă în front”.
Este știut faptul că „biserica este în lume” pe care trebuie să o slujească, pentru că slujind lui Dumnezeu, slujim și oamenilor, mai ales celor nevoiași și necăjiți. „Datori suntem, noi cei tari, să purtăm slujbele celor neputincioși și să nu căutăm plăcerea noastră” (Apostolul Pavel, Romani, 15,1). Biserica ar trebui să fie, în primul rând, în ascultarea „greului pământului” și să-i aibă în grijă, prin fapte și prin rugăciuni, pe cei neputincioși. Biserica trebuie să-și depășească excesul de clericarizare, de ritual, de formalism și astfel să devină autentică. Pe scurt, biserica trebuie să fie „un azil și un adăpost” pentru oameni.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.