Atunci când după o prietenie rămâi cu brațele goale sau de ce la filmul „Close” ne raportăm cu o inimă de copil la o realitate a oamenilor mari

L-a privit îndelung. Erau în tren. Le povestea părinților întâmplări de la școală, adopta cu o nonșalanță roluri diverse, făcea grimase, schimba tonalitatea vocilor precum in jucător de cub Rubik. Blondulin, cu ochii mari, azurii, pătrunzători, aschilambic și vesel. La câte o stație, glasul lui de puștan de 13 ani era acoperit de huruitul șinelor de tren.

Regizorul belgian Lukas Dhont avea avea în geantă manuscrisul de la „Close”, de fapt cam 100 de pagini, unele mototolite, desprinse și reprinse cu scoci. Iar titlul era provizoriu. Înainte mai găsisese vreo patru, deși cuvântul acesta simplu avea o vibrație aparte. Exprima și nevoia de apartenență la lume, și afecțiunea, și conexiunea, cablajul emoțional care începe odată cu ființa noastră. Era mai puternic și mult mai simplu decât „Love”, „Amitié”, „Brotherhood”, „Jeux d'enfants”.

Iar puștiul era tot ceea ce își dorise pentru personajul Léo. Mai urma să îl găsească și pe Rémi, deși era o misiune grea, după ce chemase la casting aproape 800 de copilandri.

O preselecție totuși mai simplă decât cea făcută de Victor Fleming în 1939 pentru rolul principal feminin, Scarlett O’Hara, din „Pe aripile vântului”. Atunci circa 1400 de actrițe s-au prezentat la casting pentru a o interpreta pe Scarlett, deși rochia de muselină verde, croită pe un șablon de croitorie de patruzeci şi trei de centimetri la talie, nu i se potrivea oricui.

Chimia dintre băiatul din tren și Gustav De Waele, interpretul lui Rémi, cel din urmă ales de la o școală de teatru din Belgia, a fost una extraordinară. Între ei exista ceea ce a vrut să transmită regizorul prin legătura dintre cei doi puberi: conexiunea.

Cea care îi este intrinsecă ființei umane, o dorință de a nu fi singur, de a împărtăși din universul tău celuilalt. Și atunci când o relație candidă, pură, se convertește în ochii celorlalți într-o legătură interzisă, stigmatizată, cel mai slab, vulnerabil afectiv, cedează sub presiunea bullying-ului de grup. 

Lipsa conexiunii, fie că e vorba de ruperea legăturii dintre cei doi copii, de destructurarea relației dintre părinți și copii, duce la moarte. Îmbrățișările se transformă într-un șir de brațe goale, rămase suspendate.

Izolarea, întocmai ca într-un trib, când un membru este exclus din comunitate – aici, școala, grupul de elevi – echivalează cu pierderea vieții însăși.

Studiul de psihologie

Regizorul a avut drept surse de inspirație propria copilărie, precum și cartea psihologului Niobe Way, Deep Secrets: Boys Friendships and the Crisis of Connection.

Pornind de la accepțiunea generală, stereotipică, conform căreia „băieții sunt analfabeți din punct de vedere emoțional și nu își doresc prietenii intime”, autoarea demontează etapizat acest mit. Studiul dezvăluie mecanismele din spatele unei false povești despre prietenia dintre băieți și, implicit, despre natura umană. 

Timp de cinci ani, autoarea a monitorizat 150 de băieți, din perioada preadolescenței până la majorat. La 13 ani, subiecții descriau prietenia dintre ei, fără a se feri de cuvinte precum „iubire”, fără a-și cenzura emoțiile și raportarea plină de sensibilitate la alteritate. Cinci ani mai târziu, ajunși deja la 18 ani, respondenții au ales un vocabular arid pentru a explica legătura dintre ei, iar orice fărâmă sau vocabulă din limbajul iubirii din copilărie a dispărut. 

Această realitate, că prieteniile din copilărie sunt unice, că par de nesurmontat, ne este sau ne-a fost familiară tuturor. Iar atunci când se pierd în timp, rămânem în loc de îmbrățișări cu brațele goale și cu dorința de a căuta în alte legături acel paradis al conexiunii pierdute.

„Când o să fiu mare, o să îmi iau apartament lângă tine pe scară, să fim mereu împreună, să ne bem cafeaua în fiecare dimineață cum fac mamele noastre, și să ne creștem copiii împreună”, obișnuiam să îi spun prietenei mele din copilărie cu care am împărtășit aceeași bancă de la 4 la 15 ani. Astăzi ne dăm „Like-uri” pe Instagram și mai schimbăm câteva replici monosilabice, de multe ori. Deși nu am încetat vreodată să o iubesc și să compar toate avatarurile prieteniilor din existența mea la acei ani în care totul se diviza la doi: de la pachețelele de mâncare de la grădiniță, la jucării, cărți și nu numai.

La voi cum e?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp