Aurul din rezerva BNR. A cui proprietate este această avuție?

(Foto Guliver/ Getty Images)

Din 1880, de când a fost întemeiată, Banca Naţională a României a strâns continuu aur. Fie cumpărând producţia minelor noastre, fie achiziționând, de multe ori scump, aur din străinătate. Sau de la populație, în anii 1990. Pentru a-i conferi tărie leului și încredere țării.

România – locul 35 în lume

Într-o lume a banilor având ca reper o graniţă de sistem, despărțind două mari epoci, cea de dinainte şi cea de după etalonul-aur, fascinația aurului n-a murit niciodată. În prima epocă, în împrejurări istorice dintre cele mai diferite, aurul facilitase, pretutindeni în lume, cu puţine excepţii, adaptarea spontană a circulaţiei monetare la nevoile efective ale economiilor naționale. Deloc întâmplător însă, în astfel de condiţii, băncile centrale s-au numărat între cei mai activi cumpărători de aur. Țara care avea aur în cantități optime avea şi bani tari. Sub semnul aurului, au fost consolidate puternice sisteme bancare și monetare. Totodată, a fost extinsă piața internațională a banilor. Iar după ce etalonul-aur a devenit istorie, lumea intrând într-o nouă eră, febra aurului n-a încetat. Băncile centrale au continuat să acumuleze cantități mai mari sau mai mici de aur, după puterile fiecăreia, pentru a spori capitalul de încredere al țărilor lor. Banca Națională a României n-a făcut niciodată excepție. Și chiar dacă, în prezent, nu mai cumpără aur, BNR poartă o grijă mereu sporită metalului galben din rezerva sa internațională. 

Citiți și:

• Adrian Vasilescu: Aurul din rezerva BNR. Dosarul dispărut și... reapărut după 75 de ani

Lunar, în comunicate, și anual, în rapoarte, i se dă seamă publicului despre starea aurului. Cel mai recent comunicat lunar este datat 28 februarie 2019. Banca Națională raportează că are în rezerva internațională 103,7 tone de aur, cu o valoare – actualizată! – de 3,9 miliarde de euro. Într-un tablou cuprinzând o sută de țări, fiecare deținând de la 1,5 tone de aur în sus, poziția României este onorabilă. După opt țări, având fiecare peste o mie de tone de aur în rezerve, și alte 14 având între 700 și 200 de tone, ne încadrăm în clasa a treia, împreună cu alte 14 țări cu rezerve între 290 și 100 de tone. Clasa a patra, cu 74 de țări, include rezerve între 90 de tone și 1,5 tone.

Noi, cu 103,7 tone, ocupăm locul 35 în lume. Raportat la nevoi, și la cerințele actuale privind ponderea metalului galben în totalul rezervelor internaționale, avem exact cât ne trebuie pentru ca aurul să constituie un important activ de încredere. Cum în aceste zile, în dezbateri publice, au apărut informații confuze privind dreptul de proprietate asupra acestui stoc, unele puse în circulație chiar de juriști, o întrebare a devenit actuală: “Ce statut juridic are aurul din rezerva internațională a BNR?”… Răspunsul, cel corect, e în legi.

Trei condiții din Codul Civil

Cea dintâi lumină o face Codul Civil. Articolul 555 definește proprietatea privată prin trei condiții fundamentale: 1) posesie; 2) folosință; 3) dispoziție. Și o constrângere: “în limitele stabilite de lege”. Să vedem, așadar, ce consfințește legea cu privire la cele trei condiții fundamentale. Desigur, Legea 312/2004.

1) Posesia. În capitolul VII – intitulat “Operațiuni cu aur și active externe” – în articolul 30, este definită o componentă a rezervei internaționale a BNR: “aur deținut în tezaur”. Potrivit DEX-ului, a deține înseamnă a avea în stăpânire, a poseda, deci. BNR are așadar în posesie un stoc de aur de 103,7 tone, valorând 3,9 miliarde de euro.

2) Folosința. Dreptul BNR de a deține (de a poseda) aur în rezerve, prevăzut de articolul 30 al Legii 312/2004, este dublat, potrivit articolului 31, de dreptul de a folosi acest aur. Efectuând, bunăoară “tranzacții cu lingouri și monede din aur”. Ceea ce NU înseamnă, cu deosebire în actualele împrejurări post-criză, că rezerva de aur poate fi jucată în speculații. E drept că, în Raportul anual din 2005, la pagina 151, poate fi găsită o informație oficială potrivit căreia o parte din aurul depozitat la Londra, la Banca Angliei, a fost folosită sub formă de plasamente externe la Nova Scoția, Fortis Bank Bruxelles, Barclays și Morgan Stanley NY. Ce însemna asta? Că BNR a angajat contrapartide private cu băncile comerciale enumerate. Care, desigur, plăteau dobânzi și BNR câștiga. Dar, pe măsură ce se apropia criza, nu mai câștiga. Iar băncile care au forțat în continuare câștigul… au început să piardă. Aur, desigur. Așa că Banca Națională a României a schimbat și tactica, și strategia. Comitetul de Administrare a Rezervelor Internaționale din BNR a calificat riscante astfel de parteneriate și a recomandat să fie întrerupte. Ceea ce s-a și întâmplat. NB! Banca Națională nu a primit niciodată remunerații de la Banca Angliei, ci de la băncile comerciale cu care intrase în parteneriate private înainte de 2006. Așadar, BNR NU a renunțat să mai încaseze dobândă de la Banca Angliei, pentru că de aici nimeni nu ia dobândă pentru aurul aflat în custodie. A întrerupt doar parteneriatele cu băncile comerciale, în condițiile în care economia globală începea să fie dominată de incertitudini și de riscuri.

3) Decizia. Banca Națională este învinuită, acum, că a făcut tot ce i-a trecut prin cap cu aurul. A cumpărat un timp, din producția internă și de la populație, apoi a sistat cumpărarea de aur. Pe urmă a dus aurul în străinătate, fără să întrebe pe nimeni. Dar nu aceasta e adevărul.

Adevărul este că, în primii ani de după 1989, din nevoia refacerii prestigiului și credibilității internaționale a țării, pe care le conferă o rezervă semnificativă de metal prețios, BNR a cumpărat un timp cantități importante de aur. S-a oprit când stocul de aur a atins volumul optim. Apoi, între anii 1999 și 2002, a transferat la Banca Angliei, în contul deschis acolo de dinainte de 1989, o cantitate de 61 de tone de aur. Dreptul BNR de a păstra aur în străinătate este consfințit în Legea 312/2004. Prin proprie decizie. Din considerente de totală transparență, decizia strategică a Consiliului de Administrație al BNR, de a transfera la Banca Angliei 61 de tone de aur, a fost comunicată, prin scrisori oficiale, Președintelui României, Parlamentului, Guvernului. Și autorităților statului ce erau în măsură să contribuie la siguranța transportului.

Și punctul pe i din legea 312/2004

Dacă aș pune punct aici, cum Banca Națională are asupra stocului de aur din rezerva internațională drept de posesie, de folosință și de dispoziție, concluzia ar putea fi că are și titlul de proprietate. Dar Codul Civil invocă și o condiție suplimentară: “în limitele legii”. Iar Legea 312/2004 înscrie, între atribuțiile BNR, “administrarea rezervelor internaționale”. Un paradox: îndeplinirea condițiilor pentru titlul de proprietate și doar un drept general de administrare? Nu! Mai repede, avem de-a face cu un regim juridic absolut unic. Și atunci, cui îi revine titlul de proprietate și în ce condiții? Voi continua analiza în comentariile viitoare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp