Aventuri din TVR: „- Te iubesc pentru că ești singurul bărbat care m-a privit ca pe o femeie!” În coreeană 

Foto: George Călin/ Inquam Photos

Mereu a fost aspirațional să lucrezi în Televiziune. Eu am câștigat un concurs, pe post de reporter, cu jumătate de normă, în TVR, pe la mijlocul anilor 90, înainte de apariția ProTV și a celorlalte televiziuni comerciale. Salariul, pe atunci, era ridicol, sub 50$/lună, însă posibilitatea de a te școli într-un domeniu fascinant și inaccesibil altfel era practic gratuită.

Prima dificultate de care m-am izbit, a fost realizarea unui reportaj despre biografia unui domn, de care nu auzisem niciodată, pe nume Aron Cotruș. Atunci când se împărțeau subiectele în redacție, noi ăștia mai nou-veniți primeam cele mai neinteresante teme. La rubrica Calendar se serbau aniversările anumitor celebrități, enumerate scrupulos, pe luni si zile, într-o carte rară, închisă sub cheie într-un fișet, de redactorul-șef adjunct. Frustrat de propria ignoranță în materie de celebrități literare, deși absolvisem totuși un liceu cu pretenții, am dat fuga la bibliotecă să mă informez despre ilustrul necunoscut, despre care îmi picase pleașcă să fac un reportaj de un minut și jumătate.

Va fi, desigur, imposibil unui tânăr care s-a născut online, să înțeleagă cum se puteau obține informații despre Aron Cotruș, în timpul intunecatei perioade offline de la sfârșitul secolului trecut. La bibliotecă nu am găsit decât un singur volum tipărit de poezii, pe care autorul îl împărțea cu un alt poet, iar prefața se concentra mai mult pe celălalt. Am rugat un operator să-mi ia câteva cadre cu coperta cărții, cu numele autorului, și cu o fotografie a poetului pe care, providențial, am găsit-o tipărită pe prima pagină. Imagini filmate cu pagini răsfoite, tocmai bune pentru ilustrație, aveam deja pe o casetă și le foloseam în toate reportajele literare. Am încropit cu greu un text acceptabil, de înregistrat pe fundalul reportajului, după validarea sa de către redactorul-șef, o somitate după unii sau un dinozaur, după alții. Eu eram tânăr iar artificiile semnatice de care eram capabil se limitau la reproducerea unor fraze pompoase, copiate de prin comentarii literare. Tonul vocii mele era, previzibil, tonul vocii folosit de ceilalți colegi, vocea aia clasică de TVR, inspirată de Teleenciclopedia și de placiditatea vocilor prezentatorilor din perioada comunistă.

Redactorul șef a citit cu atenție textul meu, cel pe care mă scremusem să-l scriu, timp de vreo două ore. Apoi a rupt meticulos foaia în bucățele mici, din ce în ce mai mici, căzut pe gânduri. Eu mă uitam în pământ și nu știam dacă este sau nu cazul să ies afară. Nici măcar nu știam dacă mai lucrez acolo. Eram conștient de pe atunci de faptul ca scriu texte proaste, pline de clișee și fără strop de creativitate. După câteva minute, mi-a zâmbit și mi-a zis:

- Tu ești tânăr și ai nevoie să capeți experiență. Publicul nostru este un public inteligent și informat, așadar trebuie să-i vorbim la nivelul său cultural. M-am gândit la o altă abordare a reportajului! Ia un pix și scrie!

Am scris un text lung și neverosimil, după dictare, din care reproduc doar ultima parte, restul era oricum la fel:

Viguroasă, exuberantă, cu un limbaj tăiat parcă în seva proaspătă a semanticii originale, poezia lui Aron Cotruș izvorăște din propria ei imanență, nesubordonată vreunui principiu, ca un izbuc de Apuseni, și pendulează între înțelepciune și trăirile senzoriale frustre, aducându-l pe autor în matricea prolifică a tradiționalismului ardelenesc.

Târziu mi-am dat seama că tipul asta de limbaj, mult prea elitist și în fond exclusivist, în pretinsul lui demers de culturalizare forțată a populației, mai mult îi îndepărta pe telespectatori de Aron Cotruș și de reportajele culturale, din care, datorită nouă, nu înțelegeau mare brânză.

După vreo șase luni, avansasem corespunzător în structura redacțională, încât să am un rol în coordonarea difuzării emisiunii la care lucram. Situația amuzantă nu ni s-a întâmplat nouă, ci colegilor care transmiteau simultan cu noi, din același studio, emisiunea de pe programul TVR2, respectiv un film coreean, difuzat în reluare.

Pe atunci, în lipsa tehnologiei digitale actuale, titrările filmelor și emisiunilor se realizau manual, prin redactarea textului pe o rolă transparentă și desfășurarea acestei role, pe parcursul filmului. Acest proces de suprapunere a textului scris pe folie transparentă cu rostirea propriu-zisă a replicii în film era sarcina translatorului și era parte din contractul său de colaborare. Însă nu și pentru filmele difuzate în reluare, pe atunci nu se gândise nimeni la asta. Translatorii știau si veneau uneori și pentru reluări, mai ales cei de limbi rare, în general funcționari ai Ambasadelor țărilor lor, în baza unei înțelegeri tacite.

În dimineața aceea, coreeanul de la Ambasadă nu a mai ajuns, dar filmul trebuia difuzat, pentru că programul fusese tipărit și în TVmania, și pe Teletext. Nu se putea difuza fără traducere, mai ales că textul traducerii era disponibil pe bandă transparentă. Trebuia doar ca unul dintre noi să-și asume cu curaj sarcina nedorită de a suprapune traducerea pe un film coreean, în direct, la prima vizionare. Nimeni din studio nu s-a oferit voluntar, așadar, întrucât minutele treceau cu repeziciune iar filmul stătea să înceapă, am jucat cu toții ala-bala-portocala iar hazardul l-a ales pe un sunetist cu ochelari și plete, care și-a acceptat cu fatalism soarta. În pauza publicitară dinaintea filmului, s-a așezat pe scăunel și s-a proptit cu mâna pe rolă și cu ochii in ecran.

Primele minute din film, totul a fost OK. Cu toții eram conectați la acțiunile sunetistului concentrat la film, și îl ajutam cu indicații: dă-i, dă-i că ești în urmă, sau stai, mai încet, că ai depășit prezentul! A fost clar că s-a îndepărtat grav atunci când niște motocicliști din film se îmbrânceau zgomotos, vociferând în coreeană, iar titrarea reda: 

- Te iubesc pentru că ești singurul bărbat care m-a privit ca pe o femeie! 

Ușor, unul câte unul, am început cu toții să izbucnim în râs, pe măsură ce rola de bandă transparentă, conținând traducerea decalată a filmului, dezvăluia noi aberații, fără legătură cu subiectul scenelor. Scena din lift, încurcată cu textul din maternitate, a declanșat spasme de râs în studio și panică generalizată în atitudinea sunetistului, depășit de situație. Am petrecut o oră foarte amuzantă în studio, uimindu-ne neîncetat de hilaritatea suprapunerilor haotice de text cu imagini. În căutarea evenimentului fericit de potrivire accidentală a titrajului, sunetistul deznădăjduit a derulat cu spor rola traducerii care, la un moment dat, s-a terminat brusc. Titrarea de pe ecran a anunțat „SFÂRȘIT”, cu majuscule, iar sunetistul ne-a arătat îngrozit cotorul rolei, deși counter-ul filmului ne indica încă 33 de minute rămase, cu tot cu generic.

N-am lucrat mult în TVR, doar câteva luni. Însă am învățat o grămadă de chestii și am avut multe  experiențe amuzante, precum cea de mai sus, așadar mă bucur că am fost acolo. Din fiecare job ramâi cu câte ceva, însă amintirile amuzante și nostalgia aferentă sunt de multe ori subestimate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp