Bunica mea a închis ochii pe holul spitalului, pentru că nu „a dat suficient”. Zece ani mai târziu, bunicul s-a dus și el tot în urma unei incompetențe medicale, iar anul acesta l-am pierdut și pe fratele tatălui meu, în același spital

Foto: MoiraM/ Alamy/ Alamy/ Profimedia

Puterea homeostaziei politice a dat din nou lovitura. A lovit desigur tot în oameni. Pentru că ei vor forța menținerea intereselor, polița o vom plăti noi, cetățenii, cu vârf și îndesat. Teama de decizii corecte și de asumare a dus, din nou, la groapă, oameni nevinovați.

Când spun despre asta, îmi revin în minte experiențele personale ale unor membri de familie foarte apropiați, ce și-au pierdut viața în spitalele românești. Au plecat din lumea asta, de-a lungul timpului, în împrejurări neclarificate, „răsplătiți” pentru contribuția la sănătate cu lipsă de umanitate şi respect.

Bunica mea a închis ochii pe holul spitalului, pentru că nu „a dat suficient” cui era responsabil şi, 10 ani mai târziu, bunicul s-a dus și el tot în urma unei incompetențe medicale pe care nimeni nu și-a asumat-o. Anul acesta l-am pierdut și pe fratele tatălui meu, ucis cică de SARS-CoV-2, în același spital (nu în Piatra Neamț). 

Înțeleg tragedia familiilor din Neamț, iar experiența lor dureroasă dovedește, încă o dată, tranzitarea în timp a incompetenței și naturalizarea brutală a umanității, chiar și prin proaste decizii, nu neapărat în mod direct în relația medic-pacient. Poate dacă erau în locuri diferite, aș fi afirmat că a fost soarta, însă ai noștri au decedat toți trei, în același spital.

Ai zice că după ce a fost acum câțiva ani la secția de neonatologie și mai apoi la Colectiv, ar fi trebuit să însemne cel puţin o lecție învățată, în urma căreia să rezulte o nouă lege.

Mă gândeam, ca terapeut de familie, în această perioadă, în care nu demult am trecut de un val de alegeri și suntem din nou în pragul unui nou scrutin, la analogiile și mecanismele tiparelor de interacțiune dintre clasele politice, dar și la acelea care vizează clasele politice pe de-o parte și cetățenii, pe de alta.

Ce se raportează și ce doresc să obțină politicienii?

O regulă generală în terapie este că atunci când detaliile sunt foarte diverse, diferite mult între ele sau contrarii, nu te mai uiți la ce se spune, ci mai degrabă la modul în care se spune ceea ce se spune; la cum se transmite mesajul.

Astfel se pot obține informații legate de mecanismele comunicării, defensele emoționale, ce ne arată temerile, ce anume evită persoana și ce se află în spatele unor astfel de comportamente.

Mesajele pe care s-a pus cel mai mare accent, la alegerile pentru locale, am observat că au fost speranța și nevoia de schimbare; o luptă pentru putere, ar zice mai degrabă unii. Este evident! Însă nu a primat lupta, în sine. Altceva era mult mai prezent și mai evident.

Puterea era o consecință secundară. Taberele principale au fost formate pe de-o parte din personaje care, cel puțin aparent, își doreau, în sfârșit, transparență și fluiditate între dialogul politic-social-admistrativ și cetățeni, iar pe cealaltă, din personaje care mizau pe nevoia socială de siguranță financiară imediată: salarii și pensii, precum în comunism. Așa cum vă amintiți sau îi știți pe cei care își amintesc, în comunism, „tătuca” ne purta de grijă. Toată lumea trebuia să treacă clasa, să nu existe repetenți. Cu toții eram foarte buni și meritam un loc de muncă, un loc în școală, universitate etc.

În această ultimă situație, mesajul analog sună cam așa: „Și dacă nu te strădui, nimeni nu te lasă de căruță”. Aici intervine homeostazia, componentă relațională a oricărui sistem uman, familie sau organizație de orice tip.

Cuvântul homeostazie își are originea în cuvântul medical, homeostază, însă în psihoterapie se referă la tendința generală a unei familii de a menține o anumită situație, fie ea disfuncțională sau nu. De regulă, adică de cele mai multe ori are legătură cu situații nesănătoase, patologice pe care membrii unei familii le mențin aproape cu orice preț, de teama schimbării.

Ce îmi spune mie modelul administrativ din România, din ultimii zeci de ani?

Administrativul și clasa politică, în general, seamănă izbitor de mult, în majoritatea situațiilor, cu o familie disfuncțională, ai cărei conducători seniori mizează pe frică, pentru a nu permite accesul unui nou curent în familie, a noului, în general, astfel fiind mai ușor de menținut puterea.

Cum fac asta? Intuitiv, puteți găsi un răspuns despre un anume partid politic care mizează pe sentimentul de siguranță al națiunii, promite servicii și pensii sigure. Acele organizații în realitate nu doresc să aducă nicio schimbare și induc sentimentul că orice posibilă schimbare devine o amenințare la adresa siguranței personale a fiecăruia, în parte.

Ca atare, siguranța e percepută prin intermediul fricii, iar mesajul analog este că nu trebuie niciodată să îți asumi niciun risc, să rămâi exact acolo unde ești fără a-ți dori să cunoști altceva, pentru că poate să fie periculos, nesigur.

Dar, din terapie, știm că structurile care nu variază devin rigide și orice propunere, stare nouă, sugestie de schimbare, chiar și atunci când ea ar aduce avantaje deosebite familiei, ar fi percepute ca o amenințare la adresa ei. Lucrul acesta e dictat de cele mai multe ori de adulții familiei, alias conducătorii politici de la nivelul partidelor care “știu și hotărăsc cum e mai bine pentru noi”, promițând siguranță și Securitate. Această atitudine apare, de regulă, atunci când doar unii știu cum e mai bine și “nu e nevoie să te implici, mă ocup eu”. Astfel de atitudini nu lasă loc de asumare individuală a consecințelor și, implicit, de dezvoltare sau creștere.

Însă, iată, prin moarte și tragedie, că nu știm de ce facem ceea ce facem. Suprasolicităm sistemele în părțile care nu aduc randamente și, în loc să investim în tehnologie, care să susțină munca, se cheltuie sume importante pe funcții care plimbă hârtii în imaginara senzație că produc eficiență și sunt utili.

Ne sinucidem ca nație prin dependența de semnături și lipsa de acțiune sănătoasă. Ne mulțumim cu lipsa de acțiune, nepăsarea și încurajarea angajării în virtutea păstrării funcțiilor și nu dezvoltării de resurse.

Acestea sunt câteva din cangrenele micilor și marilor sisteme românești

În familiile în care adulții din rolurile parentale au tipare rigide de relaționare, nu sunt flexibili în a negocia și a lăsa libertate de asumare, confruntare, ceilalți membri nu vor reuși să se dezvolte ca persoane funcționale orientate către schimbare.

Confruntările, asumarea consecințelor, validarea deopotrivă a reușitelor și a nereușitelor, în cea mai mare parte, aduc progresul și lărgesc viziunea. Când părinții încurajează încercările și acțiunile diferite, dar sănătoase, copiii învață să se simtă în siguranță față de acțiunile lor, oricare ar fi rezultatul. Astfel, pe măsură ce trec anii își vor folosi capacitatea de autoobservație și vor avea o rată crescută de automodelare, de asumare de sine, pur și simplu, fără a fi nevoie să se gândească în termeni de vinovăție.

Adică, pe scurt, vor fi deschizători de drumuri fără a resimți din frica și anxietatea familiei. O familie axată pe critică, prin propria-i insecuritate structurală va transmite copiilor teamă, neliniște față de viitor, incertitudine, frică de nou și, implicit, de schimbare.

Prostia planificată e mai rea decât cea înnăscută. Parșivenia primei e de temut și fără limite. Mă gândesc la durerea cruntă pe care o simt membrii familiei; mânați întâi de teama nemilosului virus și sfârșind prin groaza și neputința unui sistem presărat cu țepușe tocmai de către cei în care au încredere oarbă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp