Știți de câte ori a fost modificat deja noul Cod fiscal care impune principiul „predictibilității” taxelor?

S-a discutat foarte mult, în ultima perioadă, despre modificările de impozite și taxe aduse de noua legislație fiscală. S-au ignorat, în schimb, aspecte care uneori pot fi mai importante decât nivelul unei anumite cote de impozitare. 

Dacă mediul de afaceri ar fi unul perdictibil, dacă, de pildă, contribuabilii ar avea o anumită certitudine asupra sumelor pe care le au de plată sau dacă autoritățile ar reuși să colecteze eficient aceste sume, situația economică ar fi mult îmbunătățită, iar investițiile ar fi atrase cu mult mai multă ușurință. 

Putem să ne uităm, spre exemplu, la economii mature care, deși au cote de impozit ridicate, nu duc lipsă de investiții (i.e. impozitul de venit în Danemarca este de 51.9%, iar în Suedia, peste o anumită sumă, atinge chiar 57%, la care se mai adaugă și contribuții sociale de 31.42%). 

De aceea, principiile pe care se clădește legislația fiscală sunt, în opinia mea, cel mai important și, în același timp, cel mai neglijat aspect. Din păcate, principiile enunțate în Legea 227/2015 – adică în noul Cod fiscal – par mai degrabă o anecdotă pusă de legiuitor în capul actului normativ. Pentru cine nu a parcurs niciodată Codul fiscal, aceste principii se găsesc la articolul 3 al legii. De ce spun că sunt atât de importante? Pentru că, în teorie, ar trebui să reprezinte baza pe care este construită întreaga legislație fiscală. Să luăm pe rând principiile la care mă refer:

1. “Neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin”.

Începutul este, totuși, unul bun, pentru că acesta este, probabil, cel mai bine respectat principiu. Asta pentru că Uniunea Europeană, prin Curtea ei de Justiție (CJUE), limitează pe cât posibil discriminarea nerezidenților față de rezidenții români. Totuși, în viziunea UE, discriminarea apare doar cazul în care unui român i se aplică un tratament favorabil în raport cu un străin, dar nu și reciproc. Apar, astfel, situații în care rezident un român (persoana fizică sau juridică) este defavorizat din punct de vedere fiscal față de unul străin. CJUE nu intervine, pentru că românul nu e străin, iar străinul este singurul care poate fi discriminat.

2. „Certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale”.

Pentru contabili, consultanți sau orice practicant în domeniul fiscalității, acesta este tipul de principiu scris doar de dragul scriiturii. Asta pentru că, în numeroase situații, legea este neclară, limitată sau confuză, ridicând numeroase semne de întrebare privind aplicarea ei. Aceia dintre noi care lucrează zilnic cu diverse Administrații ale finanțelor publice știu că legea este interpretată și aplicată diferit în fiecare Administrație. Chiar și în municipiul București, regulile diferă între Administrațiile fiecărui sector. Or, dacă nu există o „certitudine a impunerii” între angajații instituției care ar trebui să asigure buna punere în aplicare a legii, cum poate cineva să creadă că acest principiu este sau va fi vreodată respectat? Nu că mă plâng, dat fiind că de pe urma acestor incertitudini și a contribuabililor care nu reușesc să își dea seama câți bani trebuie să îi dea statului, îmi câștig pâinea.

3. „Justeţea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau a proprietăţilor acestuia”

Cât de bine este respectat acest principiu se observă din dezbaterea privind plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate de către persoanele care nu obțin venituri. Această contribuție nu pare a fi impusă nici în baza puterii contributive, nici în funcție de mărimea veniturilor fiecărui contribuabil.

4. „Eficienţa impunerii asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exerciţiu bugetar la altul, prin menţinerea randamentului impozitelor, taxelor şi contribuţiilor în toate fazele ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât şi în cele de criză”.

Cum acest principiu a fost reformulat în noul Cod fiscal și cum suntem abia la începutul primului an de aplicare, nu putem dezbate eficiența sau rigurozitatea respectării acestuia. Putem doar să ne gândim că asigurarea veniturilor bugetare ține și de eficiența colectării, nu doar de litera legii.

5. „Predictibilitatea impunerii asigură stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puţin un an, în care nu pot interveni modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe şi contribuţii obligatorii”.

Ca să înțelegeți cât de rizibil este acest enunț, gândiți-vă că, la numai două săptămâni de la intrarea în vigoare a noului Cod, există deja 15 acte normative care modifică părți ale acestuia. Mai mult: nouă astfel de acte au fost publicate chiar înainte ca legea să intre în vigoare (la 1 ianuarie 2016).

Vechiul Cod fiscal (Legea 571/2003), care a fost modificat de sute de ori în cei 12 ani în care a fost în vigoare, nu prevedea acest principiu. Prin urmare, când am văzut această prevedere enunțată atât de clar în noua legislație, m-am gândit că în sfârșit vom avea o lege a taxelor pe care te poți baza cel puțin un an. Unde mai pui că, un articol mai jos de acest principiu, se stipulează că legea nu poate fi schimbată decât în mod excepțional cu mai puțin de șase luni înainte de intrarea în vigoare a modificărilor.

Acum, însă, văd că am sperat degeaba, deoarece la nici două luni de la publicarea în Monitorul Oficial (10 septembrie 2015), Codul a fost modificat substanțial (prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2015, din 3 noiembrie). Un detaliu interesant: când a fost dată de Guvern, Ordonanța aducea Codului fiscal 45 de modificări, înainte ca acesta să fi intrat măcar în vigoare. În Parlament, în ultima zi a anului, i s-au mai „lipit” încă 39 de modificări și completări (Legea 358 din 31 decembrie 2015). Astfel, noului Cod fiscal i s-au adus nu mai puțin de 84 de modificări doar prin unul din cele nouă acte normative emise înainte de intrarea sa în vigoare. O dovadă, dacă mai era nevoie de încă una, că guvernanții noștri sunt mai puțin obișnuiți să aplice regulile (i.e. modificarea cu minimum 6 luni înainte de intrarea în vigoare), și mai mult tentați să se folosească de excepții și „portițe legale” (i.e. modificare în mai puțin de 6 luni prin ordonanță).

Este normal ca în redactarea unei legi atât de stufoase precum Codul fiscal să existe probleme de aplicare sau situații pe care legiuitorul nu le-a prevăzut. Dacă astfel de probleme pot fi ajustate pe parcurs până la stabilizarea legii într-o formă finală, nerespectarea principiilor pe care a fost clădită legea și care sunt evidențiate chiar la începutul acesteia poate avea consecințe majore asupra opiniei investitorilor despre mediul de afaceri din România.

Astfel, o legislație la care se lucrează de mai bine de trei ani și care aducea speranța unui pas spre stabilitate economică ajunge să fie incertă, inechitabilă, ineficientă și impredictibilă pentru simplul fapt că nu are principii. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp