Cadoul de Crăciun

Foto: Guliver/ Getty Images

La 5 ani am avut dovada absolută că Moș Crăciun există. Într-o seară de decembrie, într-un tren personal înghețat care străbătea Bărăganul, am văzut pe bancheta așezată în diagonală o fetiță cu un ursuleț mare de pluș. În vagonul cu lumină murdară și banchete din imitație de piele maro, ursulețul pufos cu ochi strălucitori avea ceva irezistibil și m-am imaginat o secundă ținându-l în brațe și lipindu-mi obrazul de capul său moale. N-am scos o vorbă, dar tata mi-a citit gândurile și mi-a spus: „Ce-ar fi dacă ți-ar aduce și ție Moșul unul la fel?” Un astfel de gând nici nu-mi trecuse prin minte. I-am răspuns că nu știu dacă o să poată Moșul să facă asta, dar că eu o să fiu mulțumită cu orice mi-ar aduce. Tata a zâmbit și a spus doar atât: „Vedem”.

La început nu am îndrăznit să sper, dar în zilele următoare gândul la acel ursuleț devenise atât de puternic încât începusem să cred din ce în ce mai tare că îl voi găsi în dimineața de Crăciun sub brad. Înainte de Crăciun, în timp ce stăteam în bucătărie - singura cameră încălzită, cu mama și fratele meu pe atunci foarte mic, am spus că eu știu ce voi primi: un ursuleț pufos. Am văzut-o pe mama cum se crispează și încearcă să îmi tempereze avântul: „Ei, poate nu o să reușească să îți aducă chiar asta. Poate îți aduce altceva la fel de frumos”. I-am tăiat-o scurt, deși îndoiala îmi intrase în suflet. „El e Moșul, o să poată”. 

Iar a doua zi aveam să văd că avusesem dreptate. Lângă molidul împodobit de cu seară, am îmbrățișat jucăria cu ochi strălucitori și am strălucit și eu un pic. Am știut atunci, fără niciun strop de ezitare, că magia există. Cum altfel ai putea să primești ceea ce măcar, cel puțin la început, nu îndrăznești să îți dorești?

***

Câțiva ani mai târziu, când simțeam deja că povestea cu Moșul nu prea ține, fratele meu cel mic a venit la mine m-a luat de mână și m-a dus să îmi arate ceva: în spatele unui raft din șifonier, mama ascunsese două fulare. Era înainte de Moș Nicolae și am închis ușa și l-am convins să nu spunem nimic - aveam să descoperim că erau același două fulare pe care le-am găsit apoi în ghete. După această întâmplare, am luat hotărârea fermă să spulber orice iluzie și să risipesc cu totul mitul lui Moș Crăciun. 

Așa că, în noaptea de Ajun, doar m-am prefăcut că adorm. Cu ochii închiși, i-am auzit pe mama și pe tata scotocind prin rafturi după cadouri. Am auzit pași, foșnete, șoapte și pot să jur că cel puțin unul dintre ei a mâncat o bomboană de pom. În acea noapte, cu mintea și sufletul treze, am simțit atâta grijă din partea lor și atâta complicitate în grija pentru noi, încât nici nu mi-a mai părut rău că Moș Crăciun nu există. Poate că pierdusem magia, dar am știut că aveam dragostea.

***

Peste ani, când tata nu mai era, am vorbit cu mama despre ursulețul de pluș și acea întâlnire din tren. Am aflat că fetița cu ursulețul de pluș și familia ei erau din Ploiești, iar atunci când a văzut reacția mea tatăl meu a intrat în vorbă cu tatăl fetiței. Omul, care nu ne cunoștea, i-a povestit că a luat ursulețul de la el din oraș și, tot stând de vorbă, s-au hotărât amândoi să îmi facă o bucurie. Fără să știe nimic unul despre celălalt, au schimbat numerele de telefon fix, iar tata a îndrăznit să spună cuvintele cu valoare de promisiune. Cine a trăit anii ‘80, în care nu se găsea nici de mâncare, știe cât de mult se hazarda orice om simplu care ar fi îndrăznit să îi spună copilului său că va primi, la o anumită dată, o jucărie. Darămite o anume jucărie, care se găsise la un moment dat într-un alt oraș.

Eu nici măcar nu-mi mai aminteam să-i fi văzut pe cei doi tătici vorbind, nici vorbă să am habar despre aventura din spatele drumului ursulețului spre apartamentul nostru din București. Evident că jucăria nu se mai găsea. Dar tata l-a rugat pe omul nostru să mai încerce, iar el nu a renunțat și a continuat să o caute. Cu mintea de acum, mă gândesc că trebuie să își fi folosit rețeaua de cunoștințe, atât de prețioasă în acele vremuri, doar pentru a bucura un copil străin. Nu pentru a-l ajuta, pentru că știa că ar fi supraviețuit foarte bine fără acea jucărie, ci doar pentru a-l face să zâmbească.

Înainte de Crăciun, tata a luat trenul personal spre Ploiești. S-a întors acasă noaptea târziu, aducând cu el mai mult decât o jucărie. A adus dragostea și magia întruchipate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp