sursa foto: Profimedia
Nu știu exact când mi-am dat seama de asta. Probabil undeva între o masă luată într-un loc în care nimeni nu se grăbea, o stradă pe care oamenii păreau să meargă mai încet decât eram eu obișnuit și momentul în care am realizat că mă enervez, în tăcere, pentru că lucrurile nu se întâmplau „cum trebuie”. Doar că acel „cum trebuie” era, de fapt, „cum știu eu”.
În ultimele călătorii din acest an, am încercat să o fac diferit. M-am „forțat” să îmi schimb optica cu care mă uit la oameni, cultura, tot ce se întâmplă în jur. Când călătorești cu adevărat, nu când doar bifezi obiective turistice (culmea, am făcut acest lucru mult mai puțin), începi să observi că normalul tău nu este normalul tuturor. Ceea ce ție ți se pare firesc, logic, eficient sau „de bun-simț” poate fi, în altă cultură, complet secundar. Sau chiar ciudat.
Într-o țară, oamenii iau masa târziu (în Portugalia, la ora 18:30 eram singuri în restaurant). În alta, magazinele se închid când tu abia începi să ai energie (în Finlanda, la ora 19:15-30, am plecat ultimul din restaurant). Într-un oraș, lumea merge încet, vorbește mult și pare să nu considere timpul o resursă care trebuie urmărită cu biciul în mână. În altă parte, cafeaua nu este doar combustibil pentru influencereală, ci un pretext social sănătos. În unele culturi, mâncarea este grasă, dulce, prăjită, aparent „nesănătoasă”, dar oamenii par mai relaxați decât în bula noastră, plină de aplicații de urmărit calorii, suplimente până și la market, smartwatch-uri și anxietate cu aromă de productivitate.
Și astfel, pentru mine a apărut o primă întrebare incomodă: dacă ei trăiesc altfel și totuși lumea lor funcționează, cine ne-a spus nouă că varianta noastră este singura corectă?
Desigur, e mai simplu să judecăm. Natural... mult mai simplu. Ajungi într-o țară străină și spui rapid: „Ăștia nu știu să se organizeze”, „Mănâncă prost”, „Sunt prea relaxați”, „Sunt prea reci”, „Sunt prea gălăgioși”, „Sunt prea religioși”, „Nu sunt suficient de religioși”, „La noi e altfel”.
Da, la noi e altfel. Dar „altfel” nu înseamnă automat „mai bine”. Partea fascinantă este că, dacă rămâi câteva zile într-un loc și îți dai voie să nu mai lupți cu el, corpul și mintea ta încep să se adapteze. Aproape automat. Te prinzi cum se comandă mâncarea, când se mănâncă, cum se salută oamenii, cât de aproape stau unii de alții, ce ritm are orașul, ce lucruri sunt importante pentru ei și ce lucruri, care pentru tine păreau esențiale, acolo nu contează aproape deloc.
La început poate fi inconfortabil si aș normaliza acest lucru. Pentru că orice cultură nouă îți atacă, într-un fel subtil, iluzia de control. Îți arată că multe dintre lucrurile pe care le numeai „principii” sunt, de fapt, obiceiuri. Multe dintre lucrurile pe care le numeai „valori” sunt, uneori, doar repetiții sociale. Iar multe dintre convingerile pe care le apărai cu patos sunt doar niște softuri instalate devreme, în copilărie, și rulate automat la maturitate. De aici, călătoritul poate deveni dezvoltare personală. Nu când îți faci poză la apus sau cu un pahar de prosecco la nu știu ce terasă fancy, nu când scrii „grateful” lângă un cappuccino de 6 euro. Mai degrabă, când te surprinzi pe tine judecând și ai suficientă prezență încât să te întrebi: „De ce mă deranjează, de fapt, asta?”
Pentru că de multe ori nu ne deranjează cultura celuilalt. Ne deranjează faptul că ea nu ne confirmă modul nostru de a fi. Cred că noi, românii, avem o relație complicată cu adaptarea. Pe de o parte, suntem probabil printre cei mai adaptabili oameni când viața ne obligă. Ne descurcăm, improvizăm, găsim soluții, facem rost, reparăm, combinăm, rezolvăm. Avem un doctorat în „lasă că vedem noi cum facem”.
Pe de altă parte, când vine vorba de deschidere autentică față de alte moduri de a trăi, devenim uneori surprinzător de rigizi. Nu curioși, ci defensivi. Nu interesați, ci superiori. Nu întrebăm „oare de ce fac oamenii așa?”, ci spunem direct „ce prost fac” / “mai dă-i încolo si pe ăștia cu obiceiurile lor”.
Și cred că aici se ascunde o contradicție importantă. Avem capacitate mare de adaptare, dar am învățat să o folosim mai ales pentru supraviețuire, nu pentru evoluție. Ne adaptăm când trebuie să evităm o problemă, când trebuie să ne descurcăm, când trebuie să trecem peste ceva. Dar când adaptarea presupune să ne schimbăm puțin perspectiva, să acceptăm că altcineva poate avea o logică diferită, să ne uităm critic la propriile certitudini, atunci apare rezistența.
Pentru că e mai sigur să rămâi în filmul tău. Și filmul multora dintre noi a fost construit destul de devreme. Am crescut cu multe răspunsuri fixe, nu cu prea multe întrebări. Cu „așa se face”, „așa e normal”, „așa trebuie”, „ce o să zică lumea?”, „noi suntem așa”, „ceilalți sunt altfel”. Inclusiv în școală, diferența a fost de multe ori tratată ca o problemă de organizare, nu ca o ocazie de învățare.
Un exemplu banal, dar relevant: orele de religie. Pentru mulți copii, acolo s-a transmis subtil ideea că există o variantă „a noastră” și apoi există ceilalți. Iar ceilalți, chiar dacă nu erau atacați direct, erau separați. Scoși din clasă, invitați într-un colț separat să facă alte activități, puși într-o altă categorie, transformați într-o excepție. Copilul nu are nevoie de un discurs sofisticat ca să înțeleagă mesajul. Îl simte. „Noi suntem aici. Ei sunt altundeva.”
Apoi ne mirăm că, adulți fiind, avem dificultăți să discutăm relaxat despre alte religii, alte culturi, alte tradiții, alte stiluri de viață. Nu pentru că nu am fi inteligenți, ci pentru că nu am exersat curiozitatea. Am exersat apartenența defensivă.
Iar când apartenența devine defensivă, orice diferență pare o amenințare.
Aici cred că intervine ipocrizia noastră socială. Ne place să spunem că suntem deschiși, că ne place să călătorim, că vrem să vedem lumea. Dar, în realitate, de multe ori vrem să vedem lumea doar dacă lumea se comportă suficient de familiar încât să nu ne deranjeze. Vrem experiențe noi, dar cu confortul vechilor convingeri. Vrem culturi diferite, dar să fie diferite „cu bun-simț”, adică exact cât acceptăm noi.
E ca și cum ai merge într-o țară străină și ai cere lumii să se adapteze la tine, ca să poți spune apoi că ai fost deschis la lume.
Nu prea merge așa. Sau poate n-am găsit eu încă această lume.
Călătoritul, dacă îl lași să lucreze cu tine, îți poate arăta cât de relativ este „normalul”. Îți poate arăta că oamenii pot construi comunități funcționale în feluri complet diferite. Că există familii care se adună altfel, colegi care lucrează altfel, lideri care conduc altfel, oameni care se bucură altfel, societăți care pun accent pe alte lucruri decât cele pe care le considerăm noi centrale.
Și poate cea mai importantă lecție este că diferența nu trebuie imediat ierarhizată. Nu tot ce este diferit trebuie pus pe o scară: mai bun, mai prost, mai civilizat, mai înapoiat. Uneori este doar diferit. Iar această simplă acceptare cere mai multă maturitate decât pare.
Poate că în unele culturi, oamenii știu să stea mai bine împreună. Poate că în altele știu să respecte mai bine spațiul personal. Poate că unii știu să se bucure mai mult de mâncare. Poate că alții știu să muncească mai eficient. Poate că unii pun familia în centru, iar alții autonomia. Poate că unii au ritualuri care nouă ni se par demodate, dar care lor le dau continuitate, sens și apartenență. Poate că unele obiceiuri nu sunt „ciudate”, ci sunt răspunsuri culturale la istorii pe care noi nu le cunoaștem.
Dar ca să vezi asta, trebuie să ieși puțin din postura turistului care evaluează totul ca un reviewer top-class. Când intri, măcar pentru câteva zile, în filmul poporului în care te afli, descoperi lucruri pe care nu le poți înțelege dintr-un ghid turistic. Începi să vezi cum se uită oamenii unii la alții, cum își cresc copiii, cum își ocupă serile, cum își poartă bătrânii, cum se ceartă, cum se împacă, cum se raportează la muncă, la bani, la timp, la mâncare, la corp, la viață.
Și, inevitabil, începi să te vezi și să te analizezi.
Asta este partea pe care nu o promovăm suficient când vorbim despre călătorii. Călătoria nu este doar despre locul în care ajungi, ci și despre omul care devii pentru câteva zile în acel loc. Uneori devii mai relaxat. Alteori mai atent. Alteori mai iritat, ceea ce poate fi la fel de valoros, dacă ai curajul să te întrebi ce anume s-a activat în tine. Poate descoperi că nu ești atât de flexibil cum credeai. Sau că ai mai multe prejudecăți decât ai fi dispus să recunoști într-o discuție elegantă. Sau că ai confundat disciplina cu rigiditatea. Sau libertatea cu dezorganizarea. Sau tradiția cu adevărul absolut.
Și poate nu întâmplător, mulți dintre noi simțim dorința de a călători, uneori conștient, alteori aproape instinctiv. Poate că nu vrem doar poze, relaxare și câteva zile fără e-mailuri. Poate că, undeva mai adânc, vrem să ne amintim că lumea este mai mare decât decorul nostru zilnic. Că viața poate fi trăită în mai multe feluri și că nu suntem condamnați să repetăm la infinit scenariile moștenite.
Doar că uităm repede. Ne întoarcem acasă și reintrăm pe pilot automat. Ne enervăm în trafic, ne plângem de oameni, ne apărăm opiniile ca pe niște granițe de stat și ne reluăm obiceiurile vechi. Ceea ce nu este neapărat o tragedie. Așa funcționează mintea: caută familiarul, iar acesta consumă mai puțină energie. Dar dezvoltarea personală nu începe când îți este totul confortabil, ci când observi familiarul și ai curajul să-l pui sub semnul întrebării.
Poate că următoarea călătorie nu ar trebui să fie doar despre „ce vizităm?”. Poate ar merita să ne întrebăm și altceva: „Ce pot învăța de la oamenii de aici, fără să mă grăbesc să îi corectez în mintea mea?” Pentru că lumea nu are nevoie să fie identică cu noi, ca să fie valoroasă. Iar noi nu devenim mai profunzi apărându-ne normalul cu orice preț. Devenim mai profunzi atunci când putem sta, măcar puțin, în normalul altcuiva fără să simțim imediat nevoia să-l desființăm.
Călătoritul nu ne dezvoltă automat. Putem merge în zece țări și să ne întoarcem cu aceleași prejudecăți, doar mai bine fotografiate. Dar dacă suntem prezenți, curioși și suficient de onești cu noi, călătoria poate deveni una dintre cele mai simple forme de educație psihologică. Nu pentru că ne schimbă radical peste noapte, ci pentru că ne arată, uneori foarte discret, că se poate trăi și altfel.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.