Foto: Prathan Chorruangsak / Alamy / Alamy / Profimedia
În ultimii ani, mai ales în timpul pandemiei, au tot apărut fel și fel de podcasturi/emisiuni online sau cum vreți să le numiți, majoritatea organizate de către persoane publice (fie din TV, fie din radio sau din mediu online) sau de pseudoprofesioniștii în psihologie/neuroștiință/dezvoltare personală în 3 pași (acei indivizi fără background academic sau experiență în vreo ramură a psihologiei, dar care vorbesc despre creierul uman și concepte asociate acestuia). Sau poate îi știți pe unii medici chirurgi sau pneumologi de pe youtube/TV care vorbesc despre psihiatrie, psihologie, nutriție, reîncarnare și alte concepte care n-au nicio legătură cu expertiza lor teoretică și practică. M-am tot gândit timp de aproape un an cum să cataloghez acest trend, ca fiind unul benefic sau ca fiind unul toxic pentru societatea în care trăim. Concluzia o trageți voi pe parcurs, prin propriile filtre, în urma părerilor strict personale pe care le voi expune mai jos.
Dat fiind că suntem o societate aflată în „suferință psihică” (pandemia și ultimele evenimente importante ne-au scos în față asta), era de așteptat ca acest boom de informații să aibă un efect destul de mare asupra populației. Brusc, în special din timpul pandemiei, majoritatea oamenilor s-au trezit că vor să se dezvolte personal și să se înțeleagă mai bine. Ca să dăm puțin din casa psihologiei, această izolare, combinată cu percepțiile diferite ale oamenilor apropiați asupra existenței covidului și a vaccinului, a dus la o deconectare emoțională și mai profundă de oamenii din jur, dar și față de propria persoană. Orice om are propriile strategii de coping (așa le numim noi în psihologie), unele care au fost resetate forțat cu restricțiile autorităților din pandemie. Sau, mai pe înțelesul tuturor, tu, Mister Caisă, care toată ziua frecventai cafenele și cluburi ca să fii văzut, validat, să arăți că poți, brusc ești obligat să stai în bucățica ta de casă/garsonieră, singur, fără acești stimuli pe care i-ai tot întreținut și adoptat de-a lungul timpului. Uneori să stăm singuri și să nu facem nimic e sfâșietor pentru mulți oameni. Normal că s-au trezit noi părți din tine care au țipat după ajutor. Ele țipau și înainte, te asigur, doar că erau acoperite de sunetul muzicii din club sau de la pub.
Vreau să îmi exprim public recunoștința pentru oamenii care au adus la emisiuni/podcasturi specialiști din zona sănătății mintale, pentru că sunt atât de mulți oameni valoroși din această arie în România. Psihologia este studiată și aplicată cu mult înainte ca tu să nu mai poți merge în club sau te uiți la un podcast. Pas cu pas, celebra vorbă din popor conform căreia dacă mergi la psiholog esti nebun, va dispărea. Bine că ești nebun că mergi la psiholog, dar nu ești nebun că mergi un medic chirurg pentru sfaturi de nutriție și wellbeing.
Același lucru s-a întâmplat și cu cărțile din zona dezvoltării personale. Încă din timpul facultății de psihologie am fost obișnuit să citesc și să verific informațiile din mai multe surse, însă, de când am descoperit eu acest domeniu (adică de prin 2013), nu am văzut un val mai mare de cărți noi apărute într-o perioadă atât de scurtă. Editurile, din ce observ eu, au scăzut și cerințele pentru a putea fi autor. Sunt mulți oameni care vorbesc excelent și împachetează o informație atât de frumos, încât chiar îți dau sentimentul de încredere că sunt competenți și poți să le urmezi sfaturile (de cele mai multe ori în maximum cinci pași, dar asta e altă poveste). Până le verifici CV-ul/backgroundul și afli că vorbesc de psihologie și medicină, iar ei au studiat marketing/ mecanică sau alte facultăți care n-au nicio legătură cu zona în care se consideră specialiști/experti (marketing și mecanică sunt niște exemple la întâmplare). Cel mult au făcut un curs „decodificarea creierului în trei etape”, în format online, timp de maximum două-trei luni, cu un alt pseudoprofesionist care le promite ca vor vindeca oameni și vor avea și mii de euro profit pe lună. Dar de aceea cartea e la „ofertă” non stop și te costă doar 50 lei să înveți să te iubești cu adevărat.
Posibil să ziceți că acești indivizi nu se consideră experți, ci publicul îi face indirect. Aici apare problema, din punctul meu de vedere. Să oferi informații din procesele tale de auto-cunoaștere și transformare personală este un gest omenesc și care dă dovadă de curaj și vulnerabilitate (lucruri care încep să ne fie din ce în ce mai străine în prezent la nivel de societate). Însă când ajungi să ceri sute de euro, uneori poate chiar mii de euro, și să le vorbești oamenilor din cărțile citite de tine și din podcasturile cercetătorilor din străinătate este o problemă. Iar următoarea întrebare care mi-a venit în minte a fost: cum naiba pot oamenii să plătească atât de mulți bani pentru niște pseudoprofesioniști, când există atât de multe forme de psihoterapie validate științific și cu profesioniști care le practică de atâția ani? Iar răspunsul a venit la fel de repede: am învățat în facultate că oamenii aflați în suferință psihică sunt dispuși să facă orice să fie mai bine. Este exact ca la medic: te doare ceva la nivel fizic extrem de tare, nu contează că nu ai bani, te descurci cumva și mergi să rezolvi problema. Nu mai cauți review-uri despre spitalul/medicul X, mergi direct la cel mai apropiat cabinet. Și o altă regulă învățată la facultate a fost că în psihologie (fie ea terapie sau consiliere) primul lucru de care trebuie să te asiguri este că nu îi faci mai mult rău omului aflat în suferință, iar abia apoi te gândești cum îl poți ajuta. Pacienții noștri vin cu răni deschise și de obicei în stadii foarte avansate, exact ca la UPU. Cu ocazia asta, dragi cititori, poate vă gândiți de două ori pe mâna cui vă lăsați operați pe suflet.
Revenind la comportamentul românului care se dezvoltă și se transformă din punct de vedere personal în câțiva pași simpli. Ai devorat cu multă bere și multe chipsuri podcasturile care apar săptămânal, iar când le-ai terminat, te-ai apucat și de o carte recomandată de vreun speaker. Trece o săptămână, trece o lună, trece jumătate de an, trece un an. De cele mai multe ori, rămânem cu acele momente de „aha, îmi sună cunoscut”, iar când ne întoarcem la birou sau cu prietenii, comportamentele noastre sunt aceleași. Ajungi acasă, conștientizezi (din nou) că ai procedat la fel ca în ultimii 20 ani și regreți. Și pas cu pas, eveniment cu eveniment, începi să te îndoiești de tine și capacitatea ta de a te adapta/schimba. Nu zic că ăsta e un parcurs general valabil, însă l-am auzit de atât de multe ori de la oameni diferiți, încât sunt convins că e foarte răspândit. Unele comportamente sau credințe inconștiente sunt atât de înrădăcinate, încât ne-ar lua ani întregi de psihoterapie și efort susținut sau, surpriză, unele chiar nu pot să dispară de tot niciodată. Desigur, când citim aceste lucruri, nu avem cum să fim foarte bucuroși sau entuziasmați. Este un lucru care necesită mult efort, pe mai multe fronturi, iar creierului nu îi place necunoscutul și mai ales munca aceasta. El preferă confortul și cei trei pași în care mă pot schimba în câteva luni. „Vreau să schimb în trei luni ce fac de 30 ani”.
Specialiștii buni și foarte buni nu au timp să se maimuțărească (scuzați expresia) toată ziua pe Instagram și pe la podcasturi. Ei ajută oamenii practic în cabinet, iar după program alocă timp oamenilor apropiați din viața personală. Tot din psihologie, un alt principiu deontologic: când ești bun, lumea va vorbi despre tine și vei primi recomandări.
În concluzie, consider aceste surse de informare (cărti de dezvoltare personală și podcasturi) ca fiind excelente până într-un punct/într-o limită. Pentru mine, punctul acesta se referă la acel „aha, deci aici cred că am nevoie să aprofundez”. Schimbarea, pentru majoritatea dintre noi, se produce în relație cu alți oameni. Poți începe cu un psihoterapeut. Te asigur că pe termen lung e mai sustenabil și benefic decât să ai impresia că ești bine 1-2 luni pe an, alături de un vindecător în trei pași. Terapia IMAGO ne spune că omul se naște într-o relație, este rănit/suferă într-o relație și se vindecă într-o relație. În epoca „autosuficienței/nu am nevoie de partener de cuplu ca să fiu fericit/ă”, pare că aceste relații (din copilărie, din cele mai multe ori) ne-au produs atât de multă suferință, încât am ajuns să credem când alții ne zic că rezolvarea depinde doar de noi.
Fie ca toți să trăim o viață mai conștientă și în armonie cu cei din jur, aflând că astfel vom trăi fericiți pe termen lung și cu propria persoană.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.