sursa foto: Profimedia
Când am înregistrat, cu Cristina Ursu, podcastul Psihologi la Cafea, care poate fi ascultat la acest link, prima întrebare a fost despre care cred eu că ar fi cel mai important aspect la un sportiv de performanță.
E un lucru la care mă gândesc de mult timp, dar performanța e un subiect atât de complex încât am evitat să spun, în timpul podcastului, ceea ce aveam în minte, fiindcă nu eram încă decis.
Mă gândeam la locusul de control intern.
Pe scurt, sportivii cu locus intern sunt convinși că succesul sau eșecul depind preponderent de ei, nu de factori externi. La polul opus, sportivii cu locus extern cred că alți factori (persoane, noroc, destin, divinitate etc.) au un rol preponderent în ceea ce li se întâmplă.
Cei mai mulți sunt undeva la mijloc, în zona de echilibru, însă sportivii de top au, de obicei, un locus preponderent intern.
În același timp, locusul controlului nu e fix, deși anumite trăsături genetice îl pot influența major, ci poate fi antrenat pe parcursul vieții.
Din punctul meu de vedere, e veriga cheie dintre minte și psihic.
Personal, sunt un adept al locusului intern extrem, în sensul că, indiferent ce s-ar întâmpla, caut succesiunea de decizii și acțiuni care au făcut ca lucrurile să decurgă într-un anumit fel și accept, doar după multă raționalizare, că o situație ar putea fi incontrolabilă. Chiar și în acest caz, sunt convins că modul în care reacționez la o situație incontrolabilă este în controlul meu. Dacă nu este, controlul a fost cedat.
Probabil e și un „defect profesional", fiind pus constant, în profesiile și activitățile pe care le practic, în situația de a gestiona riscuri. Nu eu sunt subiectul acestui text, însă țin să menționez că, pentru mine, a funcționat bine întotdeauna, de câteva ori chiar în situații-limită, prin urmare e normal să fiu subiectiv. Ce nu este, însă, subiectiv în psihologie?
Se spune că a-i împinge pe sportivi spre limitele locusului intern îi poate face să fie dăunător de critici cu ei înșiși, predispuși la a se învinovăți când nu este cazul, mai ales după eșecuri. Asta se întâmplă însă doar dacă setarea mintală specifică locusului intern nu este cu adevărat internalizată, dacă sportivul afirmă că ceea ce i se întâmplă depinde de el, dar nu simte și nu crede cu adevărat asta. Mai exact, se întâmplă când sportivul e în conflict cu ideea de control, care implică responsabilitate personală și autonomie.
Când controlul intern, extrem sau nu, devine o a doua natură, sportivul își va permite singur să greșească și va fi indulgent cu erorile personale, tocmai fiindcă știe că depinde doar de el să se schimbe, la fel cum depinde doar de el să găsească modul de a se auto-analiza care-i aduce echilibru.
Un alt pericol asociat locusului intern este cel de burnout. E mult mai simplu să cedezi controlul și, pentru majoritatea oamenilor, e covârșitor să își asume responsabilitatea pentru definirea propriilor vieți și pentru acțiunile care le modelează viețile, de aici și confuzia.
În viziunea mea, locusul extern e cel care duce la burnout, nu cel intern. Acțiunea de reconstrucție continuă este percepută, atunci când motivația este internă, ca un joc, ca o explorare și duce la auto-actualizare și la flow. Nu intri în burnout când te bucuri de viață, ci când îți sacrifici viața pentru a schimba modul în care îți imaginezi și încerci să schimbi ceea ce cred alții despre tine.
Beneficiile internalizării controlului sunt uriașe: sportivul devine autonom, independent de validarea externă și imun la situațiile care-i generează disonanță cognitivă.
Majoritatea caută obsesiv confirmarea opiniilor deja formate, percepând orice opinie opusă, dar corectă, ca pe un atac asupra identității. În fața oglinzii, când măștile necesare încadrării în șabloane sunt lăsate deoparte, rămân doar anxietatea, inofensivitatea și labilitatea. Pentru a proteja egoul vulnerabil de vidul din oglindă, viața se transformă într-o continuă evitare a reflexiilor. Minciunile frumoase iau locul adevărului inconfortabil. Concomitent, responsabilitatea este pasată către altcineva sau altceva.
La polul opus, sportivul cu locus intern nu doar că nu respinge provocările la adresa identității sale, ci le caută cu obsesie. Înfrângerile devin oportunități, opiniile diferite devin testări, orice îi înspăimântă pe alții devine provocare.
Sportivul cu locus intern învață repede, e motivat, ba chiar își motivează antrenorul să se ridice la standardele pe care chiar el, sportivul, le împinge constant în sus. În rarele momente când nu e motivat, știe să comute către disciplină.
Acțiunile lui sunt, fără efort, în armonie cu ceea ce afirmă despre sine și cu sistemul său de valori, respiră autenticitate prin toți porii. Nu caută validare, dar știe că încercările de invalidare sunt confirmări ale incompetenței în fața excelenței, atât timp cât realitatea rezultatelor le infirmă. Sportivul cu locus intern învață de la toți, dar nu imită pe nimeni, fiindcă știe că el e cel care setează standardele pentru sine, dar și pentru alții.
Independența generează, automat, respingere. Controlul, autonomia și ignorarea comportamentului de turmă sunt percepute ca aroganță, la fel și centrarea pe sine. De multe ori, sportivul cu locus intern e marginalizat de grup și ajunge în situația de a fi nevoit să aleagă dacă se conformează de dragul acceptării sau învață să se descurce în solitudine.
Relațiile puține, dar profunde, sunt preferate în locul celor multe și superficiale. Relația cu sine e atât de echilibrată, încât necesitatea mimării unor relații cu oameni care fug de sine este exclusă.
Dacă alege controlul, sportivul alege automat și solitudinea, care devine refugiul său de putere, nu o povară. Când e singur, sportivul cu locus intern este în companie bună și știe asta.
Un alt teoretic risc este iluzia controlului, care e reală, dar se aplică în situații precum jocurile de noroc, unde e un fel de delir. Extinderea efectelor acestei iluzii către internalizarea controlului, fie ea și extremă, e o abordare eronată când discutăm despre sport și individualitatea sportivului.
E evident că sportivul nu poate controla cum va fi vremea în ziua competiției, dacă-i taie sau nu calea o pisică neagră, sau care sunt opiniile arbitrilor, dar poate controla reacțiile sale în fața unor evenimente pe care nici nu are sens să încerce să le controleze. Nu poate controla rezultatul, dar poate controla evoluția sa și reacția în fața rezultatului.
Un ochi versat poate recunoaște un viitor campion încă de la vârste fragede, din copilărie, observând sinergia dintre solitudine și hiperfocus, prin urmare locusul de control nu este doar o condiție pentru performanță, ci și un criteriu esențial de selecție. În opinia mea, e cel mai important criteriu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.