Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Când a fugit Ceaușescu, am avut cel mai puternic sentiment de eliberare din viața mea. Cum am trăit Revoluția

Revoluție, Piața Palatului

Au trecut 30 de ani. Imaginile difuzate la televizor sunt șocante, mai ales pentru că îmi reamintesc niște sentimente puternice, probabil cele mai profunde, depozitate într-un amalgam de frustrări acumulate în acest timp.

Începusem primul an de facultate la Politehnică, după stagiul militar obligatoriu de nouă luni. Trăiam într-o lume absurdă, în care toată populația era nemulțumită, dar nimeni nu spunea nimic. Culoarea generală era cenușiul, sunetul era tăcerea asurzitoare. Ne pierduserăm orice speranța că se va schimba ceva în temnița noastră ferecată cu o mie de lacăte, nu mai aveam voie să călătorim nici măcar în țările socialiste. Tata asculta în fiecare seară ‘Șopârlița’(radio Europa Liberă) și auzisem despre schimbările din estul Europei. La noi totul era încremenit, familia Ceaușeștilor ne conducea ca pe un trib izolat de lume. Magazinele goale, frigul din apartamente, două ore de televiziune, circul propagandistic, alienarea generală, frica, înregimentarea. Un cizmar analfabet cu o vânzătoare de semințe conduceau țara cu mână de fier și nimic nu părea că va schimba lucrurile, ne resemnaserăm că vom scanda până la moarte 'Ceaușescu - PCR.' Se vorbea că dacă moare bătrânul va prelua conducerea Nicușor sau chiar Elena, iar nimeni și nimic nu părea să poată împiedica asta. La facultate prezența era obligatorie, eu adunasem vreo 10 ore de absență și mă pregăteam să donez sânge, să-mi mai scutească din absențe. La unul din cursuri, un profesor ne-a anunțat că trebuie să facem muncă voluntară și să ajutăm personalul de la bucătăria cantinei din cămine pentru pregătirea Revelionului. Adică să curățăm munți de cartofi. Amfiteatrul era plin de studenți, s-a tras la sorți, era vorba de o echipă de cinci persoane, într-un mod miraculos am fost extras și eu. Curat ghinion. Am protestat că eu nu locuiesc în cămine, sunt din București, nu m-a ajutat la nimic, am fost pus la punct imediat. În felul astă îmi aranjasem involuntar și petrecerea Revelionului.

Împreună cu Florentin, Mona și încă câțiva colegi am ieșit la o cafea cu înlocuitor lungită șmecherește de chelnerii vicleni undeva prin centru pe la Universitate. Eram toți deja la curent cu ce se întâmplă la Timișoara. În tot înghețul ăla părea o lumina timidă pe care noi voiam să o întreținem. Se întâmpla în sfârșit ceva. Cu toate că eram pesimist, mai fuseseră încercări reprimate brutal, m-am gândit că acum poate o să fie altfel. În oraș era o tensiune nouă, oamenii continuau să fie tăcuți, dar simțeam că toți așteaptă. Acasă ai mei ascultau Europa Liberă speriați. Se petreceau lucruri de necrezut. Nu știam, însă simțeam că în fiecare apartament toți stăteau cu urechea ciulită la aparatul de radio. Apoi lucrurile s-au derulat rapid, mitingul lui Ceaușescu, baricada de la Inter și fuga lui Ceaușescu. Când a fugit dictatorul am aflat de la un vecin rom de pe scară, Medrea, care a ieșit pe holul blocului și a strigat cât îl ținea gura ‘A căzut Ceaușescu!”. Am ieșit toți din apartamente și ne-am felicitat de parcă scăpaserăm din lagărele de exterminare germane, eliberați de aliați. A fost probabil cel mai puternic sentiment de eliberare, de libertate, pe care l-am trăit vreodată. 

Nu putea să fie atât de simplu și nici nu a fost. Ceaușescu nu a condus singur, avea securiști și activiști pe care îi protejase și care nu voiau să cedeze privilegiile. La noi în cartier se trăgea serios de la unitățile militare de pe Ghencea. Ne era teamă că oricând un glonț rătăcit putea pătrunde prin geamurile casei. Deja mă obișnuisem cu zgomotul tragerilor, întâi se auzea un sunet de foc automat singuratic, apoi se trăgea masiv cu tot armamentul din dotare. Am aflat de la televizor că teroriștii îl apără pe Ceaușescu și nu vor ca revoluția să învingă. Ne-am organizat să facem de pază la intrarea în scara blocului. Nu m-a deranjat deloc, mai ales că în nopțile alea nimeni nu dormea și mă simțeam mult mai util făcând ceva. Și iată cum, pe la miezul nopții, împreună cu un vecin am ajuns să păzesc scara blocului de teroriști, bineînțeles neînarmat, cu mâinile goale. Așteptam să vină bătrâne nevinovate de la cimitir care să scoată din colivă un pistol și să ne lichideze, așa erau zvonurile. La telefon colegii de facultate mi-au spus că apără facultatea, Florentin era într-un dispozitiv de voluntari la Otopeni, așa că am hotărât că trebuie și eu să apăr revoluția. A două zi. am plecat spre centru, m-am alăturat unui grup de necunoscuți care veneau dinspre piața Drumul Taberei cu un steag găurit și mergeau spre Sala Palatului. Mergeam în tăcere. Pe la Orizont s-a tras prima oară asupra noastră, ne-am ascuns după niște mașini și pe sub tarabele din piață. Nu îmi pierise curajul de tot. La Orizont era sediul Statului Major al Armatei, peste noapte se trăsese cu tunurile tancurilor în balcoanele blocului de peste drum. Se vedeau urme de gloanțe peste tot. Deja nu mai era glumă. Am ajuns cumva pe strada Știrbei Vodă, în apropierea judecătoriei, când a început să se tragă serios și pentru prima oara am auzit gloanțele în jurul meu lovind caroseria mașinilor sau caldarâmul. 

Nu am mai putut înainta. Credeam că experiență mea din armata o să-mi folosească, însă una e să tragi tu la țintă și cu totul și cu totul altceva e să fii tu țintă într-un spațiu deschis. M-am întors acasă nemulțumit de eroismul meu înfrânt de frică. Îmi doream ca cei de la baricada să reziste, eram convins că dacă ei vor rezistă revoluția va învinge. Nu știam cum să ajung acolo. În zilele următoare am fost la facultate, unde se dădeau arme studenților, eu nu am mai apucat, oricât de mult aș fi vrut. Am reușit să iau primele ziare tipărite la Revoluție, distribuite direct din camioane. La noi, la Drumul Taberei 34, erau filtre formate din revoluționari care te verificau să nu fii terorist. Nu conta că erai vecin, coleg, prieten sau din familie, oricine putea fi terorist. Trebuia să ai buletinul la tine. În felul ăsta am ajuns cu mâinile ridicate în fața unor revoluționari, explicându-le că mă duc să iau pâine. Când am vrut să le arăt buletinul, au început să strige să rămân cu mâinile ridicate, poate am o armă la buzunarul de la piept. Unii spuneau să le arăt buletinul, alții îmi spuneau să țin mâinile ridicate. Toți erau înarmați. Tocmai se auzise că trăseseră într-un Oltcit alb, care nu a oprit la filtru, și ii omorâseră pe toți cei din mașină. Era o familie care își căuta copilul împușcat în centru. Era o paranoia grozavă. A venit unul care mi-a scos buletinul din buzunarul interior de la haină și care m-a și percheziționat.

În zilele ce au urmat mi-am dat seama că revoluția nu s-a terminat, eu am fost singurul din familia mea care a ieșit efectiv la revoluție. Toți spuneau că trebuie schimbat Ceaușescu, dar nimeni nu voia să cadă comunismul. Împreună cu prietenii de la facultate am hotărât să ne alăturăm partidelor istorice la primele alegeri așa-zis libere. În duminica orbului, am fost reprezentantul PNL la secția de votare unde au votat toți vecinii mei de bloc. A ieșit Iliescu cu 85%. Mă priveau cu milă.

Spuneau ilegaliștii comuniști despre cei care în mod oportunist se declarau la rândul lor ilegaliști (pentru avantaje materiale) că „puțini am fost, mulți am rămas’. Uneori mă gândesc și eu la cei care astăzi sunt campioni ai democrației, oare ei cum au votat în ‘duminica orbului’ ?

Eu nu am mai făcut politică, însă sentimentele unice de la revoluție nu le pot uita niciodată. Un slogan mi-a rămas în memorie: „Vom muri și vom fi liberi”.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Corina check icon
    Oare pentru familia împușcată în Oltcitul acela a răspuns cineva? Că „paranoia” nu e o persoană. S-au produs abuzuri în numele avântului revoluționar, au povestit și alții. Omul e animal periculos, mai ales când are o armă și altul e la discreția lui. Nu știi ce pot face haosul, senzația momentană de îndreptățire și frustrarea acumulată.
    • Like 1


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Vlad Petreanu_

În 1990, după ce lucrase într-o fabrică, Vlad Petreanu s-a angajat la un ziar, unde avea un salariu echivalentul a aproape 90 de dolari. Banii îi ajungeau, spune el, să își cumpere un pachet de țigări - la vremea respectivă fuma - și o cola pe zi, „și abia mă descurcam să mănânc ceva”.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon „La bani mărunți” cu Sergiu Manea, CEO BCR. Podcast amplificat de Republica

Sergiu Manea, care a preluat în urmă cu cinci ani conducerea celei mai mari bănci din România, a povestit că primul său salariu, o sumă echivalentă cu mai puțin de 80 de dolari, l-a primit în septembrie 1994. Se angajase înainte de terminarea facultății pe o poziție entry level, ca referent, la Banca Română pentru Dezvoltare, la Biroul de bănci corespondente, care azi se cheamă „financial institutions”.

Citește mai mult

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult