sursa foto: Inquam Photos
Zilele astea au fost incendiare, pentru că emoția publică a atins cote înalte. Cazul Pașca-Dumbrava a decurs cu totul diferit de celelalte descinderi la azile ale groazei (din Voluntari și de aiurea). Aici, echipa multidisciplinară de intervenție a DIICOT pare să fi făcut o eroare de calcul. Se știe că sintagme precum „azilele groazei”, „fabrica de morți din Bihor” „mafia azilelor”, dublate de imaginile persoanelor vulnerabile, inclusiv de imaginile estropiaților de orice fel, stârnesc nespusă indignare publică, iar DIICOT pare să știe că acțiunile sale în asemenea contexte stârnesc nespus de multă emoție populară.
Eroarea de calcul a DIICOT a fost însă legată de vectorul acestei emoții. E clar că, atunci când prezinți victime și presupuși agresori, emoția populară curge inevitabil în puhoaie către cel pe care Instituția (DIICOT-ul, în acest caz) și presa îl indică drept agresor. Surpriză, de această dată: emoția s-a dezlănțuit către Instituția salvatoare! Ei bine, și către presă! La nivel manifest, eroarea de calcul a DIICOT a fost că a ignorat faptul că „azilele de groază” ale lui Pașca erau foarte cunoscute pe rețelele sociale (datorită politicii de transparență a „infractorului” vânat de DIICOT) și datorită faptului că oricine avea acces în incinta azilelor, cum o dovedesc fotografiile cu zeci de voluntari care zugrăveau vara spațiile locative, vopseau crucile din faimosul cimitir cu victimele „agresorului”, puneau murături pentru asistați, cântau colinde de Crăciun sau duceau prăjituri.
O eroare simbolică
Mai precis, ce a greșit DIICOT? (Nu, nu mă refer aici la aspectul profesional – procedural, juridic, de intervenție în situații de criză etc., niciunul dintre aceste aspecte nefiind de competența mea.) Există o greșeală care nu cred că intră protocolul de intervenție al DIICOT, și anume dimensiunea simbolică a acțiunilor sale. Tocmai ignorarea ei a suscitat emoția populară simbolică care s-a dezlănțuit aproape neașteptat. Presa centrală pare să fi devenit departamentul de comunicare al DIICOT, rostogolind comunicatele investigatorilor și știri pe surse scurse din anchetă, fără să lase măcar impresia că ar vrea să asculte și alte voci și să mimeze un minim echilibru.
Altfel spus, la Dumbrava au intrat în coliziune două forțe: forța fizică brută (a DIICOT) și forța simbolică. Într-o asemenea încleștare, forța brută nu are câștig de cauză. Simbolul câștigă întotdeauna! Uneori ia timp, dar până la urmă câștigă. Am avut sentimentul că zilele astea s-a reeditat (păstrând, firește, dimensiunile) ceea ce s-a întâmplat atunci când Mântuitorul Cristos a intrat în Ierusalim (în Duminica Floriilor), fiind aclamat de mulțimi, iar după câteva zile a fost pus la stâlpul infamiei, flagelat și condamnat la moarte (în Vinerea Mare). Același Isus, aceeași societate, dar o atitudine dedublată a acestei voci publice!
Îl văd pe Pașca etichetat de presă drept „Bunul samaritean” ani de-a rândul, vizitat de politicieni, premiat la gale de asistență socială și intens căutat de instituții din toată țara (spitale, poliție, primării), cu rugămintea să se ocupe el de sărmani. În ochii societății românești, el, Pașca, a devenit Salvatorul. Același sistem și aceleași televiziuni au descoperit, de câteva zile, că Pașca este infractor și capul unei rețele de crimă organizată, care a îngropat 1000 de victime în câmp. El este infractorul care trebuie executat public, în mod exemplar, bătut la stâlpul infamiei, dezbrăcat de haine, îmbrăcat cu mantia stacojie a obscenității publice, pus pe cruce și prins în cuie. Firește, imaginea e hiperbolică, însă imaginarul public l-a învestit simbolic pe Pașca cu un statut similar.
Carl G. Jung ne explica faptul că arhetipurile – acele forme universale ale psihismului uman care devin paradigmele existenței noastre – sunt mereu ambivalente: în manifestarea lor simbolică, ele exercită deopotrivă fascinație și groază. Forța simbolică a Mântuitorului din Nazaret este dată tocmai de statutul său dublu: obiect al adorației (în Duminica Floriilor) și obiect al urii (în Vinerea crucificării). Din păcate, mascații de la DIICOT nu știau cum stă treaba cu arhetipurile și, pe cale de consecință, nici că apăsând butoanele care deschid portaluri către lumi simbolice, aveau să stârnească puhoaie de aversiune – către Stat, către DIICOT, către presă. Miza DIICOT a fost că Pașca va fi țapul ispășitor care trebuie să spele păcatele unui sistem de asistență socială profund disfuncțional; ale specialiștilor în politici publice care au neglijat vinovat cauza celor mai vulnerabili dintre noi; ale spitalelor care (disperate că nu sunt auzite) au trimis ani de-a rândul bolnavi și bătrâni ai nimănui către Dumbrava.
Deși are, probabil, buni detectivi și buni pistolari, DIICOT nu pare să aibă specialiști în imaginar și simbologie. Firește, nimeni nu-i perfect, dar când ești instituție de forță și ești surprins că există arme simbolice pe care nici nu le stăpânești și care se întorc împotriva ta, este un semn clar că intervenția n-a fost un succes.
Marele rechizitoriu de la Marele Inchizitor
Dostoievski își imagina cândva cum ar fi fost dacă Isus ar fi revenit în mijlocul creștinătății, după sute ani de la Înălțare. Venit în Sevilla medievală, Isus ne apare însă un personaj incomod pentru creștini. Într-adevăr, ne dorim adesea un creștinism fără Cristos, pentru că e mai comod, și salvare fără salvator, pentru că asta ne face să nu ne simțim datori nimănui. În mijlocul creștinătății europene deja statornicite, cu reguli și ierarhii clare, Duhul nu poate să mai sufle încotro vrea. Isus devine incomod – un veritabil intrus de care trebuie să ne dispensăm.
Într-un fel sau altul, în cazul Dumbrava avem același mecanism simbolic: vrem să fim salvați, dar nu de un salvator. Ne-ar fi de folos o salvare instituțional-impersonală. Când Salvatorul devine reperabil, ne speriem. De ce ar face Pașca ce ar trebui să facă sistemul? Hai să-l răstignim! El pune în evidență indolența societății, nepăsarea endemică, complicitatea vinovată a societății civile cu indiferența clasei politice. În ultimii douăzeci de ani, nivelul de trai a crescut mereu. Avem totuși oameni vulnerabili – ca în orice altă societate civilizată. Ce nu avem este un sistem coerent și sigur de asistare a vulnerabililor. Dacă trăim mai bine, dar semenii noștri vulnerabili o duc în continuare rău, cineva e de vină. Nu statul neputincios, care are datoria legală să aibă grijă de cel năpăstuit, dar nu o face; ci filantropul, care își asumă datoria morală să facă ceea ce trebuie să facă statul, comițând astfel o ilegalitate asumându-și sarcina legală a statului.
Dintr-o asemenea perspectivă, orice facere de bine devine un potențial delict. Oferi adăpost unuia fără adăpost, dar adăpostul nu corespunde normelor: ajutorul tău e ilegal – lasă-l în ploaie, zăpadă sau soare. Oferi o masă caldă, dar n-ai condiții legale de manipulare a alimentelor: ajutorul tău e ilegal – cel flămând poate căuta în continuare mâncare în gunoaie, pentru care DSP-ul nu are norme de igienă. Pansezi un cangrenat, dar nu ești infirmieră: ajutorul tău e ilegal – lasă-l în zăpadă în continuare, să degere de frig, căci o astfel de moarte cruntă este, firește, legală.
Într-o notă personală...
... vreau să precizez că am vizitat azilele de la Dumbrava de două ori (cred că în 2009 și, ulterior, prin 2018 sau 2019). Deși eram un necunoscut pentru Pașca, mi s-a permis accesul în incintă, am văzut beneficiarii, am apreciat curățenia și organizarea. Am cunoscut oameni care au vizitat, ca voluntari, „azilele groazei”. Unii dintre ei erau români din diaspora, care își luau o săptămână de concediu pe an ca să facă voluntariat. Nimic din ce am văzut ori auzit de la voluntari nu seamănă cu imaginea zugrăvită de televiziunile centrale. În general, accesul în spațiile în care au loc abuzuri este bine restricționat, limitele externe fiind opace, tocmai pentru că ceva e de ascuns.
Presa locală (eBihoreanul, de pildă) a publicat de-a lungul anilor multe articole laudative la adresa noului nostru „infractor” simbolic, așa că sunt perplexat de faptul că presa centrală nu a fost interesată de ce s-a întâmplat în ultimele decenii sub ochii colegilor lor din provincie. Firește, la rândul meu, nu sunt nici expert contabil, nici jurist, nu i-am auditat dlui Pașca bugetul și, din acest motiv, nu vreau să mă exprim pe chestiuni specializate. Este firesc ca justiția să se exprime legat de suspiciuni infracționale. Odată pus în mișcare mecanismul judiciar, el trebuie să continue procedural. Nu, justiția nu se face aici (cum n-ar trebui să se facă în presă). Vinovăția ori nevinovăția domnului Pașca trebuie acum demonstrate în instanță.
Ceea ce mi-am propus aici este să arăt că lucrurile se pot vedea diferit și că uneori e nevoie de multă imaginație sau de nițică hipnoză ca să vezi albul negru, iar lumina întuneric. Emoțiile noastre dau culori și nuanțe realității, de aceea orice formă de manipulare (inclusiv prin comunicarea publică) vizează emoțiile noastre. De aceea, să ne păzim emoțiile inimii mai mult decât orice, căci din ele decurge felul în care privim realitatea și adevărul!
În toată povestea asta tristă legată de cazul Pașca, am găsit o rază de speranță: faptul că opinia publică reacționează atunci când vine vorba de cei vulnerabili. Este semnul că nu ne doare în cot, nici chiar atunci când pe Stat îl doare-n DIICOT.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pentru a progresa în direcția binelui, statul atrage în opera de binefacere și societatea civilă care i se alătură din obligație morală. Participarea acesteia poate fi individuală, spontană, ocazională, cazuri în care statul nu are motive să intervină. Dar, atunci când participarea este colectivă, organizată, susținută, instituționalizată, aceasta trebuie să fie și legal reglementată. Acreditarea unei entități private pentru a presta asemenea activități trebuie să fie condiționată de respectarea unor standarde de nivel mediu ca un minimum obligatoriu și de adoptarea unui standard înalt ca model de activitate.
Statul trebuie să fie cinstit cu sine însuși. Să nu pretindă unei entități private ceea ce el însuși nu practică. Să-și aducă aminte de anii în care mii de școli nu puteau primi autorizația sanitară de funcționare pentru că nu îndeplineau cerințele legale. Milioane de elevi au învățat în școli neautorizate sanitar. În acele situații, statul nu a suspendat activitățile de învățământ și nici nu a desființat standardele de autorizare. În mod asemănător ar trebui să procedeze și în situațiile actuale.
Să fim atenți la ce ne livrează presa, pentru că trăim într-o lume bolnavă.
Sper să nu se uite în 2028, la vot toate măgăriile penale comise de psd, sa nu se treacă cu vedera nici celorlalti