Destinul și-l face omul singur. Iar de multe ori omul e tare nemulțumit de viața lui. Într-o zi de toamnă, Ileana Mavrodin și-a schimbat destinul cu mâna ei. Din pământ lutos, apă, paie și nisip a început să ridice de una singură o casă. Odată cu acea căsuță și-a construit o nouă viață.
La mijlocul anilor ’90, în anii tarabelor cu blugi turcești și ai buticurilor cu gumă Turbo, Ileana Mavrodin a început viața corporatistă în Canada. În 1993, când a plecat din țară, era arhitectă în Timișoara. În 2004, când s-a întors, era o graficiană pe calculator care tocmai terminase un contract cu Corel în Canada. Pe atunci Ottawa, orașul în care lucra, era un fel de Silicon Valley, iar ea avea contracte cu companii mari din domeniul IT. Mergea în teambuildinguri, învățase să vrea mai mult, să poată mai mult, să promoveze.
„ Acolo am învățat că, dacă crezi cu adevărat într-un lucru, trebuie să-l urmărești. Nu se poate, dacă îți pui toată pasiunea și creativitatea în el, să nu reușești”, spune Ileana Mavrodin. În 2004, avea încredere în ea. Și dureri. „Vedeam steluțe când mă uitam pe ecran, aveam spondiloză cervicală, mâna îmi înțepenea de la încheietură, mă durea podul palmei de la mouse. Aveam toate simptomele unui om care stă prea mult în fața calculatorului”.
Pe când mergea pe stradă în Timișoara, s-a întâlnit cu o fostă colegă de liceu care i-a spus că și-a făcut o casă de vacanță la Sasca, în Caraș Severin, și a invitat-o să o vadă. O cunoștință veche, o carte cumpărată mai demult și o vizită nouă au făcut ca destinul ei să ia o turnură neașteptată. Care a dus-o spre o nouă viață și spre propria afacere.
A aflat că terenul este de vânzare și l-a cumpărat chiar în acel weekend. Avea aproape 50 de ani, 2.000 de dolari la dispoziție, pe care îi strânsese pentru a merge la conferința lui Ianto Evans, și ceva timp: tocmai terminase contractul cu Corel și își luase o pauză mai lungă. A început să ridice pereții rotunjiți și a primit ajutor din sat de la oameni care își aminteau de vremurile în care ei înșiși construiseră cu aceleași materiale.
„M-am apucat să experimentez, să pun mâna pe lut, am făcut o mică machetă. Mă gândeam că o să o fac doar așa. Că o las peste iarnă, mă întorc în Canada, iar în anul următor o să văd ce se va întâmpla cu pereții. Dacă e adevărat că o să-i spele apa, că o să-i mănânce șobolanii, cum spuneau unii”. S-a întors peste iarnă în Canada, la fiica sa, care își începea propria viață, și la un soț indiferent, iar în primăvară a revenit la căsuța ei de lut. „Arăta superb”, își amintește Ileana Mavrodin. Și acest lucru a făcut-o să se întoarcă în România.
O firmă care proiectează construcții naturale
„Mulți mi-au zis că sunt nebună. Că las în Canada casă și mașină, că cine o să mă mai angajeze pe mine la 50 de ani. Le-am auzit pe toate”, spune arhitecta.
Timp de un an și-a găsit un job ca directoare a unui magazin de mobilă din Timișoara. Așa a reușit să se întrețină o vreme. Apoi au început să vină proiectele, iar ea și-a deschis propria firmă care face proiectare. La început o sunau oameni care își doreau să ridice o casă de vacanță sau de locuit, rugând-o să le facă proiectele și să le ofere consultanță în ceea ce privește construcția. Apoi au început să o sune întreprinzători care voiau să își facă o pensiune mai altfel. A început să organizeze la Sasca ateliere în care să îi învețe în timpul vacanțelor pe cei interesați cum să modeleze lutul. Lucrează singură și nu are alte cheltuieli decât cele legate de funcționarea firmei: un contabil, un sediu, un calculator. A investit la început în casa de cob 2.000 de dolari și, până acum, și-a recuperat de foarte multe ori investiția. „Practic toate câștigurile mele din ultimii nouă ani vin de la această casă de lut”, spune Ileana Mavrodin.
Însă nu întotdeauna îi este ușor în ceea ce face. Cel mai greu este să găsească muncitorii care să lucreze cu acest material. „Am ajuns la concluzia că este cel mai bine să lucrezi cu necalificați, care pur și simplu pun în practică ceea ce le spui. Cei calificați, vor întotdeauna să pună un pic de ciment, doar un pic, vor să folosească elemente din construcțiile obișnuite”, povestește arhitectă. Altă dificultate este aceea că se întâmplă adesea ca într-o familie, unul dintre soți să nu fie de acord cu ideea unei case din cob. Atunci este nevoie de mult tact, de multă diplomație.
Nu sfătuiesc pe nimeni să ia o astfel de casă la cheie. E o casă la care e bine să lucrezi tu, în acel moment îi transmiți o parte din energia ta, din acele lucruri pe care le simțim, fără să știm prea bine ce sunt
Cei care își doresc o casă din cob sunt oameni bine informați, pasionați de curentul construcțiilor naturale. „În Canada am întâlnit foarte mulți oameni au alergii, iar acum am văzut și în România același lucru. Sunt studii făcute în SUA care arată că aerul din locuință este mai poluat decât cel de afară. Este acea formaldehidă care se găsește peste tot în mobilă. Mulți dintre cei care își doresc o casă de cob lucrează în IT și au deja 20 de ani de stat în fața calculatorului. Ca și mine, iubesc natura. Ca și mine, sunt oameni care își doresc să își schimbe stilul de viață, iar o astfel de casă oricum își schimbă stilul de viață. Pornind de la faptul că o construiești tu singur. Nu sfătuiesc pe nimeni să ia o astfel de casă la cheie. E o casă la care e bine să lucrezi tu, bineînțeles cu ajutoare, pentru că nu este ușor de făcut. În acel moment îi transmiți o parte din energia ta, din acele lucruri pe care le simțim, fără să știm prea bine ce sunt”, spune Ileana Mavrodin.
Cu ajutorul ei, a fost ridicată casă lângă Timișoara, una pe lângă Ciorogârla, una în Corbeanca, unde mai are două proiecte. În țară mai există alte câteva astfel de case, neterminate încă. Există pensiuni în lucru, la construcția cărora este folosit cobul, materialul din care Ileana Mavrodin și-a ridicat locuința de la Sasca. Casa ai cărei pereți rotunjiți vorbesc despre momentul de cotitură din viața unei femei de 50 de ani. Casa în care, în zile fără școală și griji, vin doi copii. Nepoții care trăiesc în restul timpului la Timișoara, unde s-a mutat, din Canada, fiica Ilenei Mavrodin.
Povestea castelului de poveste din Porumbacu
Răzvan Vasile era în 2013 proprietarul unui teren din localitatea Porumbacu de Sus, din județul Sibiu și tatăl unui băiat. Pe teren voia să construiască o pensiune, iar experiența lui de tată l-a făcut să se gândească la o construcție de poveste, una care să semene cu căsuța piticilor din pădure.
A schimbat patru arhitecți, iar al cincilea a înțeles ce își dorea să facă din acele desene cu pereți rotunjiți. Era Ileana Mavrodin. Așa a fost ridicat, pe structură de lemn și cu ziduri din cob, Castelul Zânelor.
Pentru a putea începe lucrările, Răzvan Vasile și-a vândut casa din București, soția și copilul său s-au mutat cu chirie, iar el a venit la Porumbacu. „Mama mea se trage din partea asta a Ardealului, din zona Făgăraș, iar când eram copil eu știam ce înseamnă o vacanță la țară. Vreau ca și copilul meu să simtă aceste lucruri, să trăiască în aer curat, să mănânce o mâncare bună”, își dorește Răzvan Vasile. Multă vreme, el însuși aproape că a uitat ce înseamnă aceste lucruri. A fost director de producție în două mari agenții de publicitate din București, iar în anul 2006 și-a deschis împreună cu soția sa propria firmă de producție publicitară, care se ocupă în mare parte de confecții publicitare. A început să își dorească o altfel de viață. „Alergam foarte mult. În fiecare zi, tăiam Bucureștiul în două de cel puțin două ori. Și sincer, m-am cam săturat de asta”, își amintește el.
În 2006 au vrut să își facă o pensiune, au cumpărat terenul de la Porumbacu, iar după venirea crizei au lăsat-o în așteptare. Au reluat-o în urmă cu doi ani, când povestea a început să prindă contur de lut.
Muncești ca să câștigi niște bani, dar pentru banii ăia plătești foarte mult
„Mi-am dat seama că era exact ceea ce ne trebuia, se potrivea exact pentru această căsuță de poveste. Poți să lucrezi pe curb, să nu ai pereți drepți, iar problema e că meseriașii vor toți să lucreze pe drept, e greu până îi înveți să lucreze strâmb”.
Până acum construcția l-a costat 220.000 de euro, iar pentru terminarea ei vrea să ia un credit de la bancă sau să găsească un investitor. Speră ca, în orice scenariu, o parte din construcție să poată fi gata până la primăvară și să poată primi turiști.
„Proiectul va fi unul de succes. Numai azi am primit nenumărate telefoane de la oameni care vor să se cazeze aici. Toată vara a fost plin de turiști, aici, la un moment dat cred că erau 100 de oameni”, spune Răzvan Vasile. Odată ce pensiunea va fi gata se va muta împreună cu toată familia la Porumbacu. Nu regretă că va lăsa în urmă Bucureștiul. „Cred că o să-mi văd prietenii aici mai des decât o fac la București. În timpul săptămânii ești la job, iar în weekend încerci să evadezi, încerci să te relaxezi, încerci să îți faci cumpărăturile. Oamenii sunt foarte stresați, fiecare se gândește la carieră și la un moment dat nu își mai dă seama pentru ce lucrează. Muncești ca să câștigi niște bani, dar pentru banii ăia plătești foarte mult”, spune Răzvan Vasile.
Speră ca Valea Zânelor, castelul lui de poveste, să schimbe viața lui și a familiei sale. Așa cum și o casă mică de la Sasca a reușit să schimbe, odată, viața a trei generații.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Insa orice ar fi, eu ii tin in continuare pumnii si sper sa reuseaca si sa aiba succes.
Cu stima,
Razvan Vasile
Mă uitam cu atenţie în farfuria mea, atingând cu furculiţa o felie de ruladă, încercând să-mi dau seama ce ar fi putut pune bucătarul în ea. Avea o lucire nefirească care nu mă îndemna s-o mănânc. Brânza cremă spoită peste roşia tăiată ornamental nu mă atrăgea nici ea. Muzica era dată tare, prea tare pentru mine, şi deodată nu-mi mai era foame. Mă uit în jur. Atmosfera era tipică nunţilor: se servea aperitivul, nu reuşise nimeni să se îmbete, iar lăutarii încă îşi „probau” sculele. Ştiam ce urmează că doar nu era prima nuntă la care mergeam. Nici măcar nu era prima în acest an. Urma un dans al mirilor pe o melodie de Ovidiu Komornyik. El o ia pe ea de mijloc şi amândoi se învârt într-o inimioară făcută din lumânări, aşezate cu grijă pe ringul de dans de către ospătarii localului. O învârte de câteva ori, iar verişorii şi mătuşile de la ţară aplaudă frenetic şi cu patos. Câţiva dintre flăcăi fluieră. Mirii sunt mulţumiţi de moment.
Mai ridic încă o dată capul din farfurie şi văd că, la o masă de lângă mine, s-a mai cerut un coş de pâine. Îmi vine să o întreb pe chelneriţă dacă e chiar aşa cum am văzut eu: au terminat pâinea înaintea mezelurilor din aperitiv? O urmăresc cu privirea în timp ce le împrospătează mesenilor stocul de pâine. Era exact aşa cum crezusem. Nici chelneriţei nu-i vine să creadă cât de multă pâine au mâncat acei oameni. Ţinuta femeilor şi faptul că aproape toţi bărbaţii poartă şosete albe la pantofi mă fac să îi etichetez pe acei oameni într-un fel, nu contează în care.
După dansul mirilor, mesenii sunt chemaţi pe ring pentru un dans mai încet, de cuplu. Rând pe rând, câte doi, nuntaşii se ridică. E lângă mine un tip, cu nasul neobişnuit de mare, care se preface că e scos la dans cu forţa de nevastă. Pare, însă, că-i place.
Lăutarii schimbă ritmul. Lumea se prinde într-o horă neaoşă, oltenească. Intră şi naşul. Îl cunoşti după floarea roşie din piept. După câteva rotiri, faţa naşului se schimbă după culoarea florii de pe sacou. Faptul că are cămaşa descheiată mai mult decât trebuie nu-l ajută prea mult. Se retrage pentru puţin. Îşi dă sacoul jos şi lasă să i se vadă mânecile scurte ale cămăşii albe şi tivul negru, strâns mulat pe braţ. „Pariu că are şi ciorapi albi?”, îmi zic.
Lăutarii iau o pauză. Muzica nu se opreşte, însă, iar din boxe răsună ritmuri de rock’n’roll. Era o melodie pe care o mai auzisem de câteva ori în acea seară. Deodată, un tip care până atunci stătuse liniştit la masă sare pe ringul de dans. Începe un dans hipnotic, contrar ritmului muzicii, cu mişcări care aduc aminte mai degrabă de o cadână decât de un virtuoz al dansului. Cămaşa i s-a lipit de spate şi de burtă. Picăturile de sudoare în curg abundent pe faţă. Nu se lasă! Face un şpagat aproape perfect. Are pantalonii mai scurţi decât ar trebui şi i se văd şosetele albe, iar pe ele se poate vedea cum scrie cu negru „Nike”. E îmbrăcat de firmă, ce să mai…
Socrul mic se simte nebăgat în seamă! Ia microfonul din mâna cântăreţului, nu înainte ca acesta să apuce să spună câteva cuvinte despre o melodie dedicată mirilor. Înţelegem că ne va cânta socrul. Bărbatul îşi aranjează mustaţa stufoasă, în timp ce lăutarii caută ritmul cerut. Începe: „Un părinte poate creşte/Unu’, doi copii sau zece…”. Nu e tocmai vocea cerută de căutătorii de talente de pe la noi, dar smulge câteva aplauze de la nuntaşii care, fie vorba între noi, consumaseră serios.
De la masa frumos împodobită, dintre flori şi lumânări, zâmbesc mirii. Ginerele ridică paharul spre socrul cântăreţ. E politicos cu el, că doar acum sunt o familie. Mai aruncă o privire spre sală şi parcă numără minutele până când tot calvarul său se va termina.