sursa foto: Profimedia
În ce lume nebună trăim. Totul se schimbă cu o viteză amețitoare. Și parcă noi tot alergăm și tot suntem în urmă. Nu știm pe ce să ne mai bazăm, căutăm resurse în exterior și găsim un puhoi de informații. Un zgomot continuu. Idei, sfaturi, ponturi. Zece feluri în care să fii mai frumos. Douăzeci în care să fii mai deștept. Câteva sute în care să fii mai productiv.
Și parcă știm atât de multe, dar reușim atât de puține, nu? Ne uităm în toate părțile și ne simțim tot mai pierduți. Pentru că am uitat de singura persoană pe care ne putem baza cu adevărat. Singura persoană care e acolo tot timpul. Și cu care nu mai stăm de vorbă. Cu noi înșine.
La naiba în praznic, în Ecuador
Eu știu bine cum e asta. Am căutat până departe ca să mă găsesc pe mine. Am mers până în cealaltă parte a lumii. Ajunsesem de câteva luni în Ecuador și am intrat în sala unui centru de meditație budistă. Pe un tablou scria: "I have arrived. I am home."
Și îmi aduc aminte cum am simțit o iritare imediată. Chiar furie. Cum adică „am ajuns, sunt acasă"? Nu doar că nu sunt acasă. Sunt la naiba în praznic, tocmai în Ecuador. Și aveam dreptate. Eram la naiba în praznic. Pentru că eram foarte departe de mine. Pentru că singura „acasă" valabilă e cea din interior. Cea din noi. Și poți să fii acasă la tine în sufragerie. Și să fii de fapt tot la naiba în praznic.
Suntem cei mai pricepuți la a ne evita pe noi înșine
Din păcate, mulți dintre noi trăim viața evitându-ne. Când ne este greu, fugim. Fugim în mâncare. Sau în ecrane. Sau în muncă. Variază modul în care fugim, dar împărtășim cu toții greutatea de a sta cu noi înșine.
Dacă nu revenim la noi suficient de des, nu o să ne creăm din interior siguranța după care tânjim cu toții în lumea aceasta delirantă.
Cel mai valoros obicei al meu
Cum ajungem să ne bazăm mai mult pe noi? În primul rând, trebuie să ne întâlnim cu noi. Cât mai des. Cel mai valoros obicei pe care îl am nu e că fac sport des ( deși fac). Nu e că meditez aproape zilnic (deși meditez). Cel mai valoros obicei pe care îl am este că mă întâlnesc des cu mine. Nu ratez niciodată întâlnirea zilnică cu mine.
În fiecare seară, înainte să mă culc, fac un check-in cu mine. Îmi scot lista de obiceiuri care știu că îmi creează o structură bună și solidă în viața asta complicată. Și mă uit să văd pe unde sunt. Cum stau cu corpul, cum stau cu mintea, cum stau cu inima, cum stau cu spiritul. Le bifez pe cele pe care le-am făcut. Le observ pe cele pe care le-am evitat.
Și așa reușesc să îmi ajustez parcursul mai departe. Sigur că nu reușesc tot ce îmi propun tot timpul. Am zile când îmi iese mai prost. Uneori am și săptămâni întregi. Dar nu mai am perioade lungi când mă pierd cu totul. Obiceiul acesta mă ține lângă mine inclusiv în perioadele grele, cu pierderi, cu probleme de sănătate, cu confuzie. Nu, nu am fost scutită de ele.
Nu am reușit să scap de greu în viață. Dar m-am eliberat de trăitul acela pe pilot automat, în care ne pierdem ușor, discret. Dar uneori de tot. Hai că știți exact despre ce vorbesc. Despre lunile și uneori chiar anii trăiți parcă într-o ceață, fără claritate, fără conștientizare. Fără intimitate cu noi înșine.
Eu știu că mă bazez pe mine pentru că apar zilnic la întâlnirea cu mine.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.