La 16 ani, Sandra Paul știe deja că performanța nu arată întotdeauna ca o medalie de aur. Uneori arată ca o dimineață începută prea devreme pentru un antrenament. Alteori, ca un robot care nu funcționează după zeci de încercări. Sau ca o zi în care trebuie să alegi între o petrecere și câteva ore de studiu în plus. Elevă cu media generală 10, sportivă de performanță în kaiac și membră a echipelor Quantum Bits și Quantum Robotics, Sandra își construiește, pas cu pas, un parcurs în care sportul, școala, știința și tehnologia nu se exclud, ci se completează.
Sunt zile în care Sandra Paul își începe programul pe apă și îl termină într-un laborator de robotică. Între cele două lumi se află școala, temele, proiectele, competițiile și toate acele lucruri obișnuite care fac parte din adolescență și pe care, chiar dacă are un program mult mai încărcat decât majoritatea colegilor săi, nu vrea să le piardă.
La 16 ani, Sandra are deja în palmares rezultate importante în kaiac, inclusiv zeci de medalii de aur la Campionatele Naționale și participări internaționale reprezentând România. În paralel, alături de echipele Quantum Bits și Quantum Robotics, a obținut un loc întâi și un loc trei la Campionatele Mondiale FIRST LEGO League (FLL) și FIRST Tech Challenge (FTC).
Și, ca și cum toate acestea nu ar fi fost suficiente, are media generală 10. Privită din exterior, povestea pare una despre evoluția unui „copil-minune”, etichetă cu care Sandra nu se simte confortabil fiindcă, din interior, „geniul” înseamnă disciplină, efort, eșecuri, curiozitate și capacitatea de a o lua mereu de la capăt.
Lecțiile de pe apă, dar și din culise
În kaiac, Sandra are două modele care provin din lumi sportive diferite, dar care au în comun un lucru esențial: constanța performanței. O admiră pe neozeelandeza Lisa Carrington pentru rezultatele obținute la cel mai înalt nivel și pe portughezul Fernando Pimenta pentru capacitatea de a domina atât probele de sprint, de 500 și 1.000 de metri, cât și cursele de 5.000 de metri.
Dar, atunci când vorbește despre sursele ei de inspirație, Sandra nu începe cu sportivii celebri sau cu medaliile lor. „Oamenii care reușesc să treacă peste toate dificultățile întâlnite și să aibă totuși zâmbetul pe față sunt sursele mele de inspirație. Medaliile la gât nu sunt cele care aduc fericire, ci toate momentele pe care le-ai petrecut 'behind the scenes' sunt cele cu adevărat valoroase.”
Este o perspectivă surprinzător de matură pentru o sportivă atât de tânără, conștientă că podiumul este doar fotografia finală. În spatele lui sunt orele despre care nu vorbește nimeni: antrenamentele în care nu ți-a ieșit nimic, diminețile în care ai fi vrut să mai dormi, cursele pierdute, zilele în care motivația lipsește și momentele în care trebuie să alegi munca în locul confortului. Dar adolescenta de 16 ani pare să știe deja că performanța adevărată se construiește tocmai în acele momente.
Niciun robot nu iese din prima. Niciun sportiv nu reușește din prima
Dacă există un loc în care Sandra a învățat să privească altfel eșecul, acela este laboratorul de robotică. Aici, lucrurile care nu funcționează sunt aproape la fel de importante ca cele care funcționează. Un robot bun nu apare din prima încercare, alteori nici după zece.
„Atunci când vorbesc despre știință și tehnologie și despre sursa mea de inspirație, mă duc cu gândul la greșeli. Sunt obișnuită să tot rectific câte un mic detaliu și să văd cum pot îmbunătăți următoarea variantă”. O lecție pe care Sandra o transferă firesc și în sport: o cursă nereușită nu mai este doar o cursă pierdută. Devine un set de informații. Ce nu a mers? Ce putea controla? Ce trebuie schimbat la antrenament?
În timp, această mentalitate a schimbat inclusiv felul în care privește eșecul. „Am început să văd eșecul mai puțin ca pe un verdict și mai mult ca pe o informație. Uneori, cursele sau competițiile care m-au dezamăgit cel mai tare au fost și cele din care am avut cel mai mult de învățat.”
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante forme de inteligență emoțională pe care le poate deprinde un adolescent aflat într-un mediu extrem de competitiv: să nu confunde un rezultat cu propria valoare.
De ce nu se consideră „copil-minune”
Sandra nu respinge agresiv această etichetă, dar nici nu o revendică. „Sincer, nu mă identific foarte mult cu ea. Sună frumos, dar uneori poate crea impresia că rezultatele au apărut pur și simplu pentru că cineva s-a născut cu un talent special. În spatele lor sunt foarte multe ore de antrenament, dimineți în care poate ai fi vrut să dormi, curse slabe, antrenamente proaste și foarte multe lucruri la care renunți.” Apoi adaugă ceva care spune poate mai mult decât orice medalie despre felul în care își vede parcursul: „Încă sunt în proces de formare și mai am enorm de multe de învățat și de câștigat.”
Nu se grăbește să transforme performanțele de până acum într-o identitate definitivă. Momentan, sunt etape de parcurs.
Când școala și sportul devin aliați
Cum reușește să jongleze cu atât de multe lucruri de făcut? Nimic spectaculos, nimic magic: doar organizare. Sandra nu vorbește despre un echilibru perfect, pentru că știe că un astfel de echilibru nu există în fiecare zi. „Sunt perioade în care sportul are prioritate, pentru că am un concurs important, și perioade în care școala trebuie să treacă în față. Cred însă că sportul și școala se ajută reciproc mai mult decât pare.”
Sportul a învățat-o disciplina și capacitatea de a continua chiar și atunci când nu are chef. Școala, robotica și informatica au învățat-o să analizeze problemele și să caute soluții. Cele două lumi se alimentează reciproc, nu se concurează. Poate tocmai de aceea Sandra nu vorbește despre performanța academică și cea sportivă ca despre două drumuri separate, ci două fațete ale aceleiași lecții: munca făcută consecvent produce rezultate.
Adolescența nu poate fi pusă pe pauză
Există însă o întrebare la care orice adolescent care face performanță trebuie să dea un răspuns: unde mai încap preocupările tipice pentru un tânăr de vârsta sa? „Programul meu este destul de încărcat și există lucruri pe care trebuie să le refuz din cauza antrenamentelor sau concursurilor. Dar nu vreau nici să ajung să cred că performanța înseamnă să renunți complet la adolescență.” Așa că iese cu prietenii, merge la petreceri și la filme, călătorește atunci când are timp. Nu are același program ca majoritatea adolescenților, dar nu privește asta ca pe o pierdere.
„Până la urmă, aceasta este viața pe care am ales-o și îmi place.”
Să nu te oprești nici după victorie, nici după eșec
Sandra a învățat reziliența devreme, din două medii extrem de competitive: sportul și robotica.
„Am învățat că progresul nu este niciodată liniar și că un rezultat, bun sau rău, nu spune toată povestea. În sport am avut curse foarte bune, dar și curse în care am fost departe de ceea ce îmi doream. Cred că experiențele astea m-au învățat să nu mă opresc nici la succes, nici la eșec.”
În loc să se lase definită de rezultat, încearcă să se concentreze pe lucrurile pe care le poate controla: cât muncește, cât de repede învață și ce poate face mai bine data viitoare.
Nu înseamnă că nu e dezamăgită sau nu suferă când pierde, dar după emoția de moment, vine analiza, apoi următoarea încercare.
Să câștigi fără să pierzi ceea ce contează
Într-o lume sportivă în care rezultatul poate deveni uneori singura măsură a valorii, Sandra păstrează o definiție simplă a fair-play-ului.
„Pentru mine, fair-play-ul înseamnă să îți dorești enorm să câștigi, dar nu cu orice preț. Înseamnă respect pentru adversar, pentru reguli și pentru sportul pe care îl practici.”
În kaiac, poți fi la start lângă cineva pe care îți dorești foarte mult să îl învingi, iar câteva minute mai târziu, după finiș, să îl feliciți sincer pentru o cursă bună.
„Nu cred că cele două se contrazic. Din contră, pentru mine o victorie are mai multă valoare atunci când știu că am concurat în condiții corecte și am câștigat în fața unor adversare foarte bune. Până la urmă, rezultatele rămân în statistici, dar felul în care ajungi la ele spune mult mai multe despre tine ca sportiv.”
Scrisoarea către Sandra din viitor
Dacă ar putea să-i spună ceva Sandrei care va avea poate 20, 25 sau 30 de ani, nu i-ar vorbi despre câte medalii trebuie să mai câștige. I-ar spune să nu uite cât de mult și-a dorit lucrurile pe care, poate, într-o zi le va considera normale. „La vârsta mea am avut deja șansa să trăiesc experiențe extraordinare, atât în sport, cât și în robotică.” Dar, dincolo de rezultate, Sandra speră ca viitoarea ei versiune să-și amintească oamenii și drumul, nu doar medaliile și rezultatele. Să își amintească și de antrenamentele grele, de orele petrecute lucrând la proiecte și roboți, de emoțiile de dinaintea concursurilor și inclusiv de momentele în care lucrurile nu au mers.
„I-aș spune să continue să își pună obiective care par puțin prea mari. Pentru că multe dintre lucrurile care astăzi fac parte din viața mea au fost, la un moment dat, exact genul acela de obiective.”
Poate că, peste ani, Sandra va avea un palmares mult mai larg. Poate că va câștiga medalii despre care astăzi nici nu îndrăznește să vorbească. Poate că va construi roboți pe care acum nici nu și-i poate imagina. Poate că va descoperi alte pasiuni, alte competiții, alte lumi.
Dar dacă va păstra ceva din idealismul Sandrei de la 16 ani, poate că acesta va fi cel mai important lucru.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.