Câteva fotografii care vorbesc despre erotica religioasă

Într-un articol al lui Florin Negruțiu de pe Republica.ro, este poza de mai sus, cu Piedone așezat în fața unei biserici, alături de doi popi ortodocși.

Ei au barbă albă regulamentară, poartă sutane negre și o simpatică căciulă de culoare neagră, așa cum se cuvine. Piedone e îmbrăcat și el în negru, cu geacă, tricou și un trening care-i scoate în evidență burta exuberantă. Are teniși tot de culoarea neagră și un tricou de aceași culoare cu niște litere albe. Cu imaginile religioase ortodoxe pictate pe peretele din spate, toți trei par relaxați și fără griji.

Ce au fotografiile cu preoți de ne atrag mereu atenția? 

În cazul imaginii de față, este interesantă diferența de stil dintre Piedone și popi, chiar dacă toți trei au culoarea neagră ca element dominant. Pe de o parte, solemnitatea veche a popilor și, lângă ei, Piedone și aspectul lui de actor pasionat de filmele de groază.

Bărbile albe și ciocul. Ochelarii cu ramă neagră ai lui Piedone. Ochelarii întunecați de torționar a la Pinochet ai preotului din dreapta și sfinții care își văd de treabă în spatele lor. Și, iată, că vorbesc plăcut între ei și se vede că sunt pe aceeași lungime de undă, cum se spune (urăsc expresia, dar sunt cam sărac la limbă română și nu-mi vine alta acum).

Una dintre pozele mele preferate cu politicieni este cea în care Băsescu râde cu plăcere diabolică înconjurat de popi îmbrăcați în hainele lor de gală, în alb și aur.

Fețele lor de satisfacție au ceva malefic în ele, ceva accentuat de luxul cu care sunt împodobiți și prezența între ei a reprezentantului maxim al puterii temporare, care se simte excelent cu binecuvântarea bisericească.

O altă imagine a unui lider religios a ocupat primele pagini ale ziarelor din toată lumea acum doi ani. Este cea a liderului ISIS predicând la moschee.

Atmosfera religioasă, combinată cu ventilatoare și lămpi cam de hotel de trei stele de Vaslui, merită remarcată. Aerul sobru și hieratic al lui Al Baghdadi se întrerupe brusc între mâna și brațul lui drept: un ceas marca Omega Seamaster, de o valoare estimată la 3.500 lire sterline, produs bineînțeles de Occidentul păcătos pe care îl condamnă în predici, apare de sub mâneca lui că să ne amintească că jihadul e treabă importantă, dar mereu e spațiu de niște indulgențe.

Săptămână această, în Africa de Sud, se judecă cazul rabinului israelian Eliezer Berland, fugit din țara lui, care îl caută ca să răspundă la tribunal de patru crime sexuale comise împotrivă femeilor din secta lui ultraortodoxă. Rabinul apare în fața judecătoarei cu capul acoperit de șalul alb religios, cu filacterii pe frunte și pe braț, cărând mereu două cărți religioase în ebraică foarte mari, din care citește obsesiv, în timp ce avocații discută. Este greu (sau foarte ușor!) să reconciliez imaginea bărbosul biblic cu cea a moșului libidinos care pipăia tinere adepte. Dar cea mai amuzantă este diferența între reverența idolatrica a adepților lui care îl sprijină în cor cu indiferența absolută a polițiștilor negri care îl păzesc. „Unde e Buddha?", a întrebat un ofițer zulu într-o zi, căutându-l pe respectabilul rabin.

Încă un incident de această natură mi s-a întâmplat în Bronkhorspruit, o localitate la 35 de kilometri din Pretoria, în care se află cel mai mare templu budist din toată Africa. Odată, voiam să vizitez cu niște prieteni templul și l-am întrebat pe omul de pază dacă putem vorbi cu liderul. Nu știam cum să-l chemăm. Călugăr, preot? Lider spiritual? El ne-a lămurit imediat. „Madala (care înseamnă „moș” în zulu) nu este, a plecat deja". Nici el, nici noi nu știam dacă era călugăr sau preot, dar clar era un moș.

Ce ne arată toate aceste poze și scene? Că efectul se produce, cum se întâmplă mereu cu ceea ne face să râdem, prin contrast. Între pretinsa sanctitate a figurilor religioase și umanitatea profundă, deci imperfectă a popilor, preoților, imamilor și rabinilor. Puritatea spirituală pe care ne-o vând neagă plăcerile și viciile pamântești, dar acestea se manifestă puternic în mai multe elemente ale pozelor: în modul de a se îmbrăca, în expresii faciale, corporale și caracterul și rolul în viață al partenerilor de poză. Pentru ca bisericile sunt instituții ale puterii, cu o necesitate de a părea instituții neinteresate de putere.

Mai sunt și cazuri - cum face Piedone în poză, vorbind cu prietenii lui preoți cu naturalețe și cum fac și omul de pază de la Bronkhorspruit cu buddhistul și polițistul din Randburg cu rabinul - în care grația vine de la demitizarea liderilor religioși. Discursul oficial al cultelor lor îi prezintă deasupra restului oamenilor, un fel de personalitate intermediară între Dumnezeu și muritori. Și cei care îi văd drept ceea ce într-adevăr sunt, oameni, îi aduc fără s-o încerce înapoi în realitate, tratându-i fără nicio distincție cum ar trata orice alt om.

Multă lumea crede că această feblețe pământească a bisericii discreditează instituția și o face condamnabilă. Eu nu sunt de acord. Din punctul meu de vedere. o face omenească și reală și, în consecință, atractivă. Pasiunile omenești din interiorul bisericilor au dat literaturii povești minunate. Despre păcatul ipocriziei, problema este la idealiști, care nu  vor să-și dea seamă că avem de a face cu oameni.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp