Câteva gânduri despre PISA 2022. Sugestii despre cum putem citi rezultatele

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

În ultimele săptămâni au tot venit către mine întrebări, unele în cadre formale și unele în discuții mai informale, despre rezultatele ultimului studiu PISA (PISA2022), prezentate la începutul lunii decembrie. În rândurile de mai jos încerc să clarific felul în care văd eu interpretarea unora dintre rezultate și posibile acțiuni viitoare.

***

Context

PISA (acronim pentru Programme for International Student Assessment, adică Programul International pentru Evaluarea Elevilor), este un studiu al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) care, o dată la 3 ani, măsoară competențele educaționale ale elevilor de 15 ani dintr-un mare număr de țări - cu același test care, evident, este tradus în toate respectivele limbi. Pentru PISA2022 (anul asociat studiului se referă la anul culegerii datelor, chiar dacă raportul este prezentat cu un an mai târziu - atât de mult durează analiza datelor) au participat 81 de țări și jurisdicții, fiecare cu un eșantion reprezentativ de elevi de 15 ani - în total 690.000 de elevi.

Așa cum ne așteptam, România nu are deloc o poziție onorabilă în acest studiu. Suntem pe locul 45 din 81 în clasamentul total: 45 la alfabetizare lingvistică (”literație”), pe locul 45 la alfabetizare numerică/matematică (”numerație”) și pe locul 48 la alfabetizare științifică. Da, știu, asta nu pare chiar groaznic și nu este, dacă ne comparăm cu ”restul lumii”. Dar nu ne comparăm cu restul lumii: ne comparăm cu restul familiei din care facem parte, de exemplu cu restul țărilor din Uniunea Europeană, sau cu restul țărilor membre în OECD, organizație internațională în care România este stat candidat, deci din care dorim să facem parte. Comparația cu restul statelor UE este mult mai sever nefavorabilă: suntem pe locul penultim, cu Bulgaria în urma noastră.

Bun, acestea sunt datele seci - sper eu, prezentate de mine fără prea multă emoție. Restul, aș zice, este cancan.

Cancanul

Pentru că ce face de cele mai multe ori societatea românească este să caute vinovați și scandal - cancan. Iar vinovatul de serviciu este, întotdeauna pentru studiile PISA, ministrul în funcție. Sigur, ministrul decontează întotdeauna costurile pentru starea sistemului - e natural, am zice -, dar dacă judecăm obiectiv, devine clar că povestea asta are o componentă serioasă de unfairness, de lipsă de corectitudine, din cel puțin două motive.

Primul motiv ține de contextul general al României și de poziția sa în toate clasamentele de acest fel. Nu stăm așa doar cu educația. Aceeași este starea cu privire la cvasi-totalitatea indicatorilor la care ne putem gândi: ne batem cu Bulgaria pe ultimele două locuri. Acesta este un indicator puternic al faptului că problemele sunt mai profunde și sunt ”ale României” și nu ”ale agriculturii”, ”ale infrastructurii”, ”ale mediului” sau ”ale educației”. Poate că la baza tuturor acestora avem de fapt o altă cauză, pervazivă, sau poate că aceste realități sunt atât de mult sprijinite una pe alta încât nu e posibil ca una din ele să se dezvolte atât de mult în fața celorlalte, să ”scape” din pluton, precum scapă ciclistul singuratic într-o competiție de plutonul urmăritor.

Apoi, al doilea motiv ține de întrebarea, zic eu legitimă: de ce s-ar reflecta rezultatele asupra celor care conduc Ministerul la momentul studiului, de vreme ce datele au fost culese in 2022? Și chiar, de ce s-ar reflecta rezultatele negative asupra celor care conduceau in 2022, de vreme ce problema legată de lipsa de alfabetizare a elevilor români este una istorică: elevul de 15 ani care nu înțelegea în 2022, în clasa a 8-a sau a 9-a fiind, lucrurile pe care le citea în testul PISA, a venit cu aceste tare din clasele a 5-a, a 6-a și a 7-a, când altcineva conducea ministerul.

Ar trebui să ne uităm așadar un pic mai în urmă pentru a căuta vinovați. Sigur, dacă ne ridicăm pe vârfuri și ne chiorâm vag în urmă până către revoluție, e posibil să vedem un șir de miniștri care se ascund unii în spatele celorlalți. Iar riscul este să concluzionăm că nu e vina nimănui, ci problema e ”sistemul”: gata, responsabilitatea s-a difuzat. Sunt prea mulți ca să îi tragem la răspundere și e greu de estimat cât din răspundere îi revine fiecăruia.

Ei, exact asta este probabil una din cauzele fundamentale pentru starea educației din România: faptul că pentru a produce o schimbare, orice fel de schimbare, este nevoie de timp, iar politicienii, prin natura lor, nu pot vedea mai departe de viitoarele alegeri. Din acest motiv (a) nu vor face planuri pe termen lung și (b) nu vor lua măsuri nepopulare (care îi vor costa voturi), nici chiar atunci când nevoia de a le lua este evidentă.

În Europa, dăm exemplul Finlandei și mai nou al Estoniei sau poate chiar al Poloniei, dar ce vedem acolo este că, odată luată o direcție, au stat cu încăpățânare pe acea direcție: Finlanda începând cu anii '60, Estonia începând cu anii '90, iar Polonia mai recent, în anii 2000 (2002 și 2008). România nu a avut niciodată acest tip de continuitate: vocația ctitoriei la fiecare om care a preluat acele frâie, cuplată cu procrastinarea măsurilor nepopulare, asta ne-a adus aici.

Ce facem mai departe?

Destulă lamentare: suntem unde suntem și nu găsim vinovați și poate nici nu e productiv să îi căutăm. Dar ce facem mai departe?

Eu cred, spre deosebire de mulți alții, care privesc în general cu pesimism spre viitorul educației în această țară, că România face multe lucruri bune. Nu se poate spune că sunt un fan al noilor legi ale educației, le găsesc la fel ca mulți alții teribil de multe minusuri (unele sfidătoare, haha mandatele rectorilor). Dar în același timp, le găsesc și destule avantaje. Motiv pentru care sunt rezervat-optimist. O să explic, căci îmi e clar cât de mulți oameni ridică acum din sprâncene – știm e de bon ton ca mai degrabă să criticăm aceste legi.

Pentru început, trei chestiuni de principiu, ca să setez contextul pentru optimismul meu.

În primul rând, aș zice că virulența criticilor împotriva acestor noi legi și a proiectului România Educată se datorează cel puțin parțial speranțelor foarte foarte foarte mari pe care societatea românească le-a avut. Cunoaștem fenomenul acesta din psihologie: satisfacția nu este doar o funcție a rezultatului, ci o funcție a diferenței dintre așteptare și rezultat. Așteptări reduse duc la o satisfacție mai mare în relație cu un anume rezultat. Așteptări mai înalte decât rezultatul obținut duc la dezamăgire. Erau aceste speranțe realiste? Nu, nu erau realiste – nu pentru că jucătorii nu au avut bună credință, ci pentru că schimbări radicale în sistemul de învățământ sunt pur și simplu imposibile. Am văzut asta, continui să văd asta atât la nivel universitar cât și la nivel preuniversitar: școala, instituția care pregătește viitorii cetățeni ai României, gânditorii și revoluționarii de mâine, este probabil cea mai rezistentă la schimbare instituție a țării. Pasionații de istorie – sau de istorie a reformelor educaționale – îmi vor da dreptate: niciuna din schimbările realizate în educație nu au fost vreodată radicale: nu Finlanda, Estonia sau Polonia date ca exemplu mai sus și nici o altă reformă care a marcat succes. Dimpotrivă, mai degrabă încăpățânarea cu care linia a fost urmată de-a lungul unor schimbări incrementale este cea care a dus la succes, nu radicalismul unei singure modificări.

În al doilea rând, am încetat de mult să cred în Moș Crăciun, în iepurașul de Paște și în legea providențială. Am încetat să cred că e posibil să punem pe masă, în educație sau în orice alt domeniu, o lege perfectă, care o să apară și o să ne rezolve toate probleme. Gata, din acel moment totul s-a rezolvat. Haha, asta e tot ce pot spune. Cine nu mă crede, să se uite la anterioara lege a educației: am văzut cu toții acolo o lege foarte bună, gândită mai degrabă de experți, ținută departe de politicieni (chiar trecută prin Parlament cu asumarea răspunderii, pentru ca aceștia să nu își bage prea mult nasul în ea) și mursecată apoi prin câteva sute de amendamente și de prorogare după prorogare ... deci neaplicată prin părțile esențiale. Nu cred că sistemul poate fi forțat în acest fel – e o expresie a realismului: avem exact atâta cât putem înghiți.

În al treilea rând, văd teribil de multă lașitate în spațiul public: atunci când un lucru este nepopular, cei care au contribuit la acel lucru nepopular tind să stea ascunși. Discuțiile despre legile educației sunt din același registru: cunosc experți în educație care au pledat pentru introducerea uneia sau alteia dintre prevederile care pot să pară bizare. Pledoaria lor este lucidă, argumentele sunt puternice. Ar trebui să iasă în față și să explice de ce cred că acea prevedere va produce o schimbare, dar nu o fac. Poate e normal să vrei să eviți lumina reflectoarelor, mai ales atunci când știi că va veni cu atacuri, acuze și bullying, dar eu cred că denotă și lașitate. Totuși, în mod bizar, extrag un fel de optimism de aici: în cercurile specialiștilor explicațiile se dau – și multe din ele sunt bune.

Trei puncte care sunt motive de optimism

Bun, acum, acestea fiind spuse, înapoi la optimismul meu legat de PISA și de ce cred eu că facem acum destule lucruri bune care se vor reflecta în creșteri la iterațiile viitoare ale studiului. La trei puncte mă voi referi aici.

1. Apetitul ministerului pentru date

Ministerul Educației are mult mai mare apetit pentru date decât a avut vreodată – asta se întâmplă de vreo 3-4 ani, nu mai mult. Observăm asta în declarații repetate legate de politici bazate pe date, observăm din proiectele pe care le susține. Începând cu ministrul Câmpeanu, ministerul a reînceput să susțină hotărât proiectele de testare comparativă internațională, iar acest lucru a continuat și s-a extins cu ministrul Deca. România participase doar la PISA în mod sistematic; a fost parte din acest proiect încă de la fondarea sa în anul 2000 și a ratat o singură ediție, în 2003. Dar la proiecte similare și de mare anvergură, precum TIMSS, PIRLS, ICILS, ICCS, PIAAC și altele de acest tip a participat neregulat sau deloc. Acest lucru s-a schimbat și acesta este un lucru excelent: avem nevoie de date pentru a înțelege problema.

Această schimbare vine la pachet – sau este poate rezultatul – unei acceptări a realității. Sigur că realitatea nu e plăcută, dar nu putem repara problema dacă nu o acceptăm în întreaga ei gravitate. Din acest punct de vedere, Ministerul Educației a trecut în ultimii 15-20 de ani printr-un proces (din păcate prea îndelungat) care a dus în final la actuala acceptare. Studiile PISA erau însoțite de regulă de negare: nu, nu este adevărat, România nu este la acest nivel scăzut – testele sunt proaste, testele măsoară altceva, copiii români sunt olimpici etc.

Am parcurs cam aceiași pași pe care îi parcurge o persoană când află că are o boală grea: întâi negare, apoi furie, apoi negociere și în final acceptare. Ei bine, am ajuns acum la acceptare și acesta nu e puțin lucru. Dacă mă uit în urmă la alte studii PISA, cred că aceasta a fost singura lansare în care ministerul nu a negat realitatea. Eu zic că e o bună bază pentru optimism.

2. România nu a regresat – o veste bună între atâtea rele

România nu a căzut în acest an, deci pandemia nu a produs pierderi, sau nu a produs pierderi atât de mari precum am fi așteptat.

Cea mai mare parte a discuției legate de rezultatele PISA este purtată cu referire la topuri: cât de sus sau de jos este România comparativ cu alții. Dar trebuie spus că topurile sunt doar un produs secundar – și încă unul toxic – al studiului PISA: studiul nu e un concurs, iar scopul său nu este acela de a face ierarhii. Da, rezultă și ierarhii de aici și acestea sunt o bună hrană pentru presă, dar dincolo de calitatea de știre, ierarhiile nu ne spun de fapt mare lucru. Cine nu discută despre topuri discută despre evoluție – aici lucrurile devin ceva mai interesante. România nu a scăzut deloc de la ultima testare; suntem la același nivel. În același timp, țările mai dezvoltate din Vestul Europei au înregistrat scăderi semnificative: scăderea medie pentru țările OECD este de 15 puncte, ceea ce este echivalentul a aproape un an de școală. Scăderea este serioasă și este cauzată, evident, de pandemie.

Lipsa acestui regres în România a fost interpretată drept veste pozitivă: altora li s-a întâmplat ceva rău și nouă nu ni s-a întâmplat. Adevărul este că da, sunt de acord: aceasta e o veste bună în ansamblul veștilor proaste pe care de regulă le aduc aceste studii.

Unde nu sunt neapărat de acord este cu privire la motivul pentru care nu am scăzut. Eu nu cred că este un semn de reziliență a sistemului educațional. Reziliența în fața unor adversități precum cea prin care a trecut educația în pandemie este prezisă de un număr de factori și la nici unul dintre aceștia România nu punctează bine – de exemplu faptul că am fi ținut școlile deschise foarte mult timp, pregătirea elevilor pentru învățare autonomă, concentrarea pe starea de bine a elevilor în școală, competențele digitale ale profesorilor, dotarea cu tehnologie a școlilor, digitalizarea activității educaționale etc. Deși România a făcut eforturi considerabile și cu bună credință în toate aceste direcții în timpul pandemiei și în anii de după, pur și simplu nu ne comparăm favorabil în aceste domenii cu țări precum Franța sau Germania. Deci nu aș interpreta asta ca reziliență a sistemului public de educație.

Mai degrabă cred că efectul vine dintr-un cumul a doi factori. În primul rând, avem deja scoruri foarte joase: e mai ușor să cazi când ești foarte sus, noi nu prea mai avem unde să scădem. În al doilea rând, nivelul actual de educație, în mod special al elevilor buni și foarte buni, este susținut în cea mai mare parte de eforturile financiare ale părinților și de școala paralelă – mă refer aici de bună seamă la industria meditațiilor – și nu atât de mult de școala publică. Iar în pandemie, părinții nu au încetat cu nimic să își susțină copiii și să investească în educația lor, ba dimpotrivă. Iar profesorii nu au încetat deloc să dea meditații, ba dimpotrivă. Așadar sistemul paralel a funcționat fără probleme – de aici o parte din efectul pozitiv.

Fie motivele care ar fi ele, România nu a căzut în scorul înregistrat și asta e bine – într-un fel. Percepția mea este că pentru părți largi din societatea românească (în mod special în lumea de business) împachetarea drept veste excelentă nu a dat deloc bine. Da, este realmente un aspect pozitiv ... dar revin la ce am spus mai sus legat de așteptări: o veste nu e interpretată niciodată în mod obiectiv, ci de asemenea în funcție de așteptări. Societatea românească încetează să mai aibă răbdare pe această temă, chiar își dorește să vadă un pic de progres: este ca o persoană care vrea să slăbească și după câteva săptămâni de dietă și sport se tot urcă pe cântar și nu îl vede deloc clintindu-se: ar vrea să vadă acul mișcându-se măcar un pic, să aibă confirmarea că da, se poate.

3. Analfabetismul funcțional este marea problemă –  ne concentrăm deja pe ea

Cine are totuși aplecarea de a se uita mai serios în date, pentru a înțelege de unde vine scorul mic înregistrat de România, va observa foarte rapid că scorul României este în esență (știu, simplific un pic lucrurile) un scor mediu – scorul mediu al tuturor elevilor din România care au dat testul. Va observa apoi că avem mai puțini elevi foarte buni și mai mulți elevi foarte slabi decât restul statelor din UE. Dar va fi foarte vizibil că la elevii foarte buni, la cei aflați la nivelul excelenței, diferența nu e mare – diferența dintre 4% și 6% nu e teribil de mare. Dacă am investi în educația pentru excelență, în olimpicii noștri și am crește cu 100% (adică, am dubla) numărul olimpicilor, scorul general al României la PISA ar crește cu doar o jumătate de punct.

Unde România excelează însă este în marea de elevi care sunt complet, dar complet rămași în urmă. Numim asta alfabetizare funcțională și PISA2022 ne spune că 42% din elevii României sunt analfabeți funcțional în domeniul lingvistic, 49% din elevii României sunt analfabeți funcțional în matematică și 44% din elevii României sunt analfabeți funcțional în domeniul științelor. Acest volum este imens. Aproape jumătate din populația școlară a României rămasă în urmă ... este o realitate cruntă.

Nu pretind că în alte țări aceste niveluri sunt la zero – proporțiile OECD de analfabetism funcțional sunt de 26% pentru literația lingvistică, 31% pentru numerație și 24% pentru știință. Dacă România ar reduce numărul elevilor rămași în urmă pentru a ajunge la acest nivel, am fi undeva peste media UE. Ceea ce trage în jos scorul sunt acești copii. Lucrurile sunt și mai crunte atunci când vedem cine sunt acești copii: în rândul lor sunt supra-reprezentați elevii care provin din medii defavorizate, din familii vulnerabile, de regulă cu statut socioeconomic scăzut și deseori din mediul rural.

Așadar, dacă România vrea să schimbe poziția sa în aceste studii ar trebui mai degrabă să se concentreze pe acești elevi. Asta o să ducă la o discuție inconfortabilă în societatea românească privind obiectivul pe care școala trebuie să îl aibă pentru națiune – inconfortabil pentru că România tinde să se mândrească deșănțat cu olimpicii săi și să ignore și ascundă elevii defavorizați și rămași în urmă. Eu am argumentat în repetate rânduri că scopul sistemului național de educație este asigurarea de oportunități egale tuturor viitorilor cetățeni – un start în viață în care locul în care te-ai născut sau familia în care te-ai născut să contexte extrem de puțin spre deloc. Fiecare copil rămas în urmă este un eșec de la acest deziderat.

Optimismul despre care spuneam provine din faptul că aceste lucruri sunt deja ținte de intervenție: în mod special analfabetismul funcțional este deja o țintă importantă în noua lege și am mari speranțe că prin intervenții țintite va fi erodat în următorul deceniu.

Discuția activă în societate despre educație drept cauză națională

Este excelent că avem aceste discuții despre educație, pentru că avem o obligație să ținem educația pe agenda publică. Ce se întâmplă de regulă atunci când apare rezultatul unei noi iterații în studiul PISA, o dată la trei ani, este că toată România își aduce aminte că educația e importantă. Și uită apoi, în timpul sărbătorilor de iarnă – ca să își aducă aminte rar, la următorul studiu, peste 3 ani, sau poate încă o dată mai în vară, cu ocazia Bacalaureatului. În ”share of voice” – în procentul dedicat discuției publice, în media, despre diversele aspecte care preocupă societatea din România, educația este din păcate cu foarte, foarte mult în urma pensiilor, infracționalității, politicii, energiei, prețurilor, infrastructurii etc.

În fine, aceasta este și ultima sursă de optimism pe care o mărturisesc aici: faptul că, deși este în continuare mic, procentul acesta în care societatea se frământă față de educație a crescut treptat în ultimii 5-10 ani. Că este meritul proiectului România Educată, sau al unei maturizări a societății românești care începe din nou să se uite către viitor mai mult decât la trecut sau la prezent, cert este că toți acceptăm astăzi educația drept cauză națională.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp