Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Câteva întâmplări spre folosul românilor deja alergici la „educația finlandeză”

Școală finlandeză

Foto: Guliver/Getty Images

Ne place să credem că suntem originali în reformarea educației. Soluțiile din educația românească de după ‘90 au fost preponderent neinspirate, necalculate și impulsive. Câteva exemple: desființarea învățământului vocațional (care a destabilizat nu doar școala, ci întreaga societate) și recent, manualul unic (o dovadă a lipsei capacității de a realiza proceduri clare, combinată cu gradul sporit de paranoia la nivel ministerial).

Revenind la originalitate - românul își dorește să conducă cea mai bună mașină și își cumpără mașini nemțești, vrea ceasuri bune și le preferă pe cele elvețiene, ciocolata belgiană și brânza franțuzească. În cazul educației lucrurile stau diferit, dar nu cu mult. Atunci când oficialii guvernamentali călătoresc, asemeni profesorilor care se implică în tot felul de proiecte europene sau la nivel internațional, fără ca măcar să-și propună, aceștia învață lucruri noi, iar dacă ceva îi impresionează în mod deosebit ajung chiar să se inspire din respectivul model educațional. Nu pot transfera, nimeni nu poate de fapt copia, un model educațional în integralitatea lui, dar fiecare poate lua fragmente, așa cum le-a înțeles.

Finlanda, țara în care educația e sfântă, are o mare deschidere spre a învăța, a se inspira din alte modele educaționale. La prima mea vizită într-o școală finlandeză mi s-au arătat mai multe materiale didactice folosite, iar la matematică era vorba despre o metodă ungurească și materialele aferente. M-am simțit păcălită cumva, căci mă așteptam ca totul să fie Made in Finland, cu atât mai mult în materie de educație. Nici pe departe! Cu degajare, profesorii mi-au spus că dacă descoperă ceva bun, care se potrivește cu viziunea lor și care îi ajută pe copii să învețe mai ușor, mai aplicat, contează prea puțin din ce țară vine metoda respectivă. Ba mai mult, m-au întrebat cum se face că eu nu știam metoda respectivă, mai ales că România are graniță directă cu Ungaria. Iată, am realizat atunci, cum noi ratăm metode de succes care sunt chiar sub nasul nostru. Din 2010 când am auzit prima dată de metoda respectivă nu s-a repetat povestea nici până astăzi în România.

Finlanda este supranumită „laboratorul la scară largă al inovației americane în educație”. Fiind o țară săracă la începuturile reformei sale în educație, neavând bugetele pe care SUA le acorda inovației, Finlanda a găsit o scurtătură – a studiat, adaptat și aplicat ceea ce au descoperit alții. Dacă măcar aceste idei ar fi preluate și de noi la nivel sistemic, n-am mai spune că învățam de la finlandezi (unii au devenit deja alergici la acest subiect), ci de la americani (bunica ar fi mândră de mine că am scris asta – ea i-a așteptat toată viața pe americani și a trăit doar câteva zile în UE).

Finlanda este supranumită „laboratorul la scară largă al inovației americane în educație”. Fiind o țară săracă la începuturile reformei sale în educație, neavând bugetele pe care SUA le acorda inovației, Finlanda a găsit o scurtătură – a studiat, adaptat și aplicat ceea ce au descoperit alții. 

Niciuna, dar nici măcar una dintre teoriile ce urmează nu reprezintă o practică curentă (sunt mai degrabă excepții) în școlile din România (fie ele de stat sau particulare), deși toate datează din anii 30, 70 sau 80 și sunt aplicate cu succes de finlandezi încă din 1980:

  • Teoria inteligențelor multiple a lui Gardner susține de exemplu că testele de tip IQ măsoară îndeosebi logica și inteligența lingvistică a elevilor, însă nu ne putem rezuma doar la atât, iar metodele de predare trebuie să fie variate și ajustate în funcție de elev. Adică, dacă ar fi să o judecăm pe Nadia Comăneci doar după un test standard, cel mai probabil am pierde esența, n-am vedea niciun talent în ce o privește și am crede că nu ar excela în niciun domeniu. Nimic mai neadevărat! Școala trebuie să descopere talentul din fiecare copil, nu să-l forțeze să se potrivească unui șablon prestabilit, să-i ofere acces egal la toată gama de materii și experiențe de învățare – asta explică de ce în școlile finlandeze toți elevii (fete și băieți) învață la școală atât noțiuni matematice și care țin de lingvistică, cât și să folosească mașina de cusut, să gătească, să croșeteze, să lucreze în atelier, să topească metale, să înoate, să cânte la instrumente etc.
  • Un alt exemplu este cel al filosofului american John Dewey care a murit prin anii 50, dar care a lăsat lumii un concept admirabil și o inovație în toată puterea cuvântului – învățarea prin cooperare - cu o gamă de teorii și metode care să o susțină. În practică, această inovație se poate aplica la foarte multe materii și ajută mai multe tipologii de elevi. Ea constă în trecerea de la predarea exclusiv frontală (profesorul stă în fața clasei, el predă, el dictează și tot el scrie la tablă), la grupuri mici de lucru, cu o dinamică și o interdependență între copii, care au de rezolvat sarcini de lucru din viața reală. Băncile sunt așezate nu cu fața la tablă, ci grupate în așa fel încât să se încurajeze colaborarea și lucrul în echipă, ceea ce conduce la învățare eficientă.
  • Iar pentru că profesorii sunt oameni și ei, iar a turna în ei metode de predare și modificări de curriculum nu echivalează cu a-i dezvolta eficient și în mod continuu, Bruce Joyce și Beverly Showers au dezvoltat coachingul în pereche/grup restrâns (peer coaching). Cei doi propun saltul de la clase cu ușa închisă, la predare în echipă, reflecții în mediu sigur asupra lecției, mentorat, găsirea de soluții de dezvoltare și îmbunătățire a abilităților unor elevi. Finlanda aplică peer coaching-ul încă din anii '80 și pune pe seama acestuia capitalul social (în plus față de capitalul uman) al profesorilor - profesioniști care încă din faza de examen de admitere la facultățile de educație dau probă de predare în echipă, fiind apoi pregătiți să facă din școli adevărate comunități de învățare pentru profesori și elevi deopotrivă.

Cele trei teorii vizează sistemul ca întreg, provoacă în sine cultura școlii și nu se limitează la componente separate. De ce avem nevoie ca măcar să le cunoaștem dacă nu să le și aplicăm? Pentru că altfel facem greșeli greu de îndreptat precum desființarea liceelor vocaționale sau ierarhizarea materiilor școlare (fără muzică și sport, doar matematică și limbă română, fiindcă se dau la examen). La clasă ne mirăm că elevii sunt agitați, greu de captat și evaluarea devine metodă de management al clasei; ne mirăm că elevii vorbesc neîntrebați, nu mai ascultă și vor atenție – când am putea (unii profesori pot) să întoarcă procesul dinspre elev spre profesor, care e acolo doar să ghideze din umbră. Pentru că profesorii se pot învăța unii pe alții mai mult și mai rapid decât oricine altcineva din afara școlii metode, abilități care se află deja la dispoziția lor, zi de zi, în cancelarie.

Oamenii resping ceea ce nu înțeleg, e firesc. Când dau peste câte un alergic la educația finlandeză încerc să-i explic că nu e 100% finlandeză (aici se rupe filmul) și că cine învață de la Finlanda învață de la lumea întreagă și are șansa de a scurta agonia căutării de soluții originale și a inventării roții. Desigur, soluțiile trebuie înțelese, testate (pentru asta există cercetare și în educație) și adaptate contextului. Ce e periculos și un semnal de alarmă de-a dreptul îngrijorător este acel tip de bullying profesional. Eu l-am experimentat prima dată când eram intern la Ministerul Educației Naționale, unde mi s-a spus deseori că nu mi-am ales bine țara în care să studiez și că mai bine ne-am compara cu bulgarii decât cu finlandezii, căci sunt balcanici asemeni nouă. Drept e, nu ne-am ales zona geografică în care să ne naștem, dar când aud această replică din gura celor care fac educație, iau decizii și formează la rândul lor profesori, când știu că noi nu testăm nimic (școlile pilot sunt la fel de ipotetice ca și 6% din PIB la educație), asta nu-mi sună decât a uriașă frică de schimbare. Și sunt mulți cei care preferă să țină ușa schimbării închisă decât să o deschidă puțin câte puțin.

Nu mă pot scuza în fața nimănui că am ales să studiez în Finlanda – credeam și cred în continuare că trenul spre viitorul educației în care m-am urcat merită atenția multor pasionați ai acestui domeniu. Mi-ar fi plăcut să fim mai mulți cu o astfel de experiență și să ne unim vocile. Finlanda nu oferă un model educațional unic, ci este dovada vie a faptului că este posibil și chiar benefic să avem mintea deschisă, să învățăm de la alte state indiferent pe ce continente se află acestea. Tocmai de aceea, educația finlandeză nu poate fi încadrată ca o alternativă, căci standardele ei sunt non-standard, dinamica fiind dată de cercetări care au rolul de a ajusta practicile.

Asiaticii, cu o cultură care dăinuie de aprox. 3500 de ani, evident peste noi europenii, chiar și ei fac schimbări care au surprins întreaga lume a educației – singaporezii de exemplu au declarat în septembrie 2018 că învățarea nu este o competiție, eliminând ierarhizarea elevilor la nivel primar și secundar. Cultura e un organism viu, care se schimbă greu, dar se schimbă prin comportament și claritatea misiunii – iar în educație prin cercetare-acțiune. A spune că de fapt cultura nu ne permite să încercăm soluții noi în educație echivalează cu a spune copiilor „Dragilor, noi am vrea să facem educația mai bună în România: (1) să formăm profesori mai pregătiți – dar n-o facem, fiindcă oricum au cultura colectivismului, (2) le-am da mai multă autonomie, dar noi avem o cultură masculină, patriarhală, bazată pe control, (3) ne-am uita la alte țări, dar cultura ne împiedică. Cu alte cuvinte, v-ați născut în țara nepotrivită și în momentul istoric greșit”. Oare? Eu nu cred și am o mie de motive sa-mi susțin opinia.

Închei printr-o întâmplare de dinainte de capitolul Finlanda din viața mea. Mă îndreptam spre Universitatea de Petrol-Gaze din Ploiești și discutam, în mers, cu unul dintre cei mai iubiți și respectabili profesori pe care i-am cunoscut până acum și a cărui carieră se apropia de sfârșit. L-am întrebat dacă e mulțumit cu ce s-a întâmplat cu educația românească de-a lungul carierei lui și dacă vede un progres la care să simtă că a contribuit cumva. S-a oprit brusc din mers și m-a privit cu tristețe. Nu-mi amintesc să mai fi adăugat ceva, dar îi țin minte privirea și astăzi. Mi-am promis de atunci ca dacă voi continua să lucrez în educație, pe parcursul carierei mele și la sfârșitul ei să am bucuria lucrului bine făcut, să nu-mi negociez principiile și să caut soluții, nu scuze. Nici măcar de ordin cultural.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • “le-am da mai multă autonomie, dar noi avem o cultură masculină, patriarhală, bazată pe control”
    Cu asta, te-ai făcut pe deplin înțeleasă... N-am mai citit nimic după, și-mi pare rău că mi-am pierdut timpul până acolo.
    • Like 0
  • Stimata doamna, ati ramas in urma. Noul standard de evaluare este inteligenta emotionala, nu secul IQ. IQ merge pentru robotii din nord, pentru cei mai temperati, adica mai umani, conteaza Sufletul. La noi mai gasesti asa ceva, la finlandezii care rapesc copiii, ca sa-i institutionalizeze, nu vei gasi.
    • Like 1
  • Daca sistemul se invatamint finlandez este atit de bun, unde este performanta din spatele lui ? Unde sint olimpicii internationali finlandezi ? Brevetele de inventii, inventiile si inovatiile ? Unde sint schimburie inetriniversitare ale finlandezilor cu restul lumii ?
    Voi vorbiti aici despre o himera. Inainte sa publicati articole de ridicat in slavi, faceti o documentare, preferabil pe teren.
    • Like 1
  • Bun articol, cu ceva amendamente care au si fost exprimate, de-altfel. Sunt profesoara de romana, si pot spune ca se aplica multe dintre metodele si ideile prezentate de dvs., singurul lucru pe care nu-l stiam este de la cine a plecat efectiv aspectul invatarii prin cooperare, de exemplu, sau lucrul in perechi. Si teoria inteligentelor multiple este prezenta in proces, chiar exista metode ce o au la baza - metoda palariilor ganditoare, insa tot ce aplici ca metoda la clasa are avantaje si dezavantaje. In consecinta, rolul profesorului continua sa fie esential, cu diversele ipostaze pe care sa le indeplineasca : facilitator, mediator, negociator, evaluator. Exista libertate in formatul lectiei, iar profesorii de tip patriarhal, credeti-ma, au iesit la pensie, nu prea mai sunt. Un singur lucru as vrea sa spun : nu exista rabdare, in invatamant nu se poate aplica un lucru doar pentru un an, ca nu are cand sa produca efecte. Orice schimbare ar trebui sa fie facuta si sa fie lasata sa functioneze cel putin 4 ani, ca sa putem vedea efectele ei, asta, bineinteles, dupa ce s-a pilotat. Asadar, modificarile de la an la an, sau de la ministru la ministru au facut mult mai mult rau invatamantului romanesc, decat o anume nepregatire a profesorului dpdv al metodologiei moderne. In anii '90 se lua de principiu modelul francez, care propune invatamant "centrat pe elev". Noi mergem in continuare pe el, cu toate ca de cel putin 15 ani el si-a aratat limitele, si mai mult de jumatate dintre profesorii francezi apreciaza ca are mai mult dezavantaje, decat avantaje. Cel putin aici, norocul nostru ca tot ce se preia, nu se aplica la virgula si la punct.
    • Like 0
  • Cri check icon
    De unde o fi dedus autorul articolului ca romanii ar fi ""alergici"" la modelul finlandez de invatamant ? Eu unul nu am citit nicaieri vreun articol care sa critice invatamantul finlandez.
    Pe de alta parte, toate guvernele postdecembriste au avut contributia lor la degradarea invatamantului romanesc; acest lucru nu poate fi contestat de nimeni.
    Cu exceptia notabila a fostului ministru Andrei Marga care a ramas singurul care a incercat sa impuna niste standarde menite sa creasca performanta sistemului public de educatie din Romania, toti ceilalti ministri au fost de o incompetenta si ineficienta jalnice, chiar si atunci cand au provenit direct din invatamant.
    O alta exceptia a fost dl. Mircea MICLEA , fost ministru al invatamantului din partea PD care, atunci cand guvernul i-a refuzat alocarea a 6% din PIB conform legii, si-a dat demisia.
    Merita de subliniat un paradox: desi invatamantul public romanesc se afla intr-o perpetua criza, liceele continua sa furnizeze destui elevi care sunt medaliati la olimpiadele scolare internationale, iar universitatile publice furnizeaza un mare numar de tineri absolventi excelent pregatiti si care, din pacate pentru Romania, sunt atrasi sa lucreze in Occident.
    • Like 2
  • Gabriel check icon
    Vad ca cineva v-a propus sa fiti ministru... Interesant. Dar si mai interesant este ca asemeni multor ministrii, imediat dupa inscaunare descoperim diverse probleme cu ei si gandirea lor. Spuneti ca nici una din teorii nu este o practica curenta in Ro. Pai sa va spun ca in Ro functioneaza de 7-8 ani (sau mai mult - nu sunt in sistem ca sa stiu exact) clase Step-By-Step (invatamant de stat) in care se merge pe teorie colaborativa, bancile sunt grupate pe "ateliere", pe materii si copii schimba atelierul prin rotatie. Atelierul este un fel de materie, dar inglobeaza si arte de exemplu. Prin numarul de ani de existenta si prin lipsa discutiilor despre o eventuala desfiintare, eu cred ca se incadreaza la practici curente. Deci va propun sa o lasati mai usor cu afirmatiile fara sustinere sau fara documentare. Si nu stiu prin ce cercuri va invartiti dar in jurul meu nu e nimeni alergic la educatie, dar sa mai fie alergic si la o anumita educatie, fie ea si Finlandeza...
    • Like 3
    • @ Gabriel
      Departe de mine gândul de a ajunge ministru după câteva articole publicate - a fost o exagerare. E chiar posibil să fac mai mult bine educației din afara politicii, decât din interiorul ei.
      Dacă aveți experiențe plăcute cu Step-by-Step, nu pot decât să mă bucur pentru copiii care au o asemenea oportunitate! Experiența mea în același model educațional nu mi-a dovedit același lucru - desigur, mai depinde și de oraș, de profesori, de vechimea școlii.
      Sunteți norocos că lumea stimează subiectul educației în cercurile dvs.
      • Like 0
  • Corect-corect.
    De altfel, compromisurile sunt mereu calea spre neant. Spre nimic la capăt.
    Stau și mă uit câteodată la „bătrânu”...îmi aduc aminte, de când eram copil...un fel de stare de lumină..așa, înainte de „inflexiunea” aia din 80, care parcă a pus totul la pământ.
    Nebunia unei....iluzii și compromisul de orice fel în numele ei duce în cele din urmă la final foarte așteptat.
    Nimic. Nici familie, nici nimic în urmă, afară de niște amintiri, bune de băut la o țuică.
    Și, normal...amintirile NU sunt cele din „lupta nebuniei”...ci cele dinainte. Din interiorul luminii de care îmi aduc și eu aminte.
    Moby Dick...chiar că... Tu balena, tu și harponul.
    Mai poci educa pe cineva din tristețea asta de stare? Așa era și Dom Profesor.
    • Like 0
  • Doamna, descopar ca de fapt in Romania sunt suficienti oameni deschisi la nou, capabili sa faca o planificare pentru viitor in domeniile lor (aici ne referim la educatie/invatamant). Ati fi dispusa sa candidati pentru minister ?
    Eu nu zic ca odata ajunsa acolo o sa transformati Romania in Finlanda, pentru ca se intelege foarte clar din text ca nici Finlanda nu si-a pus in cap sa se transforme in Ungaria. Dar macar am avea niste oameni deschisi la minte care sa accepte si sa canalizeze de la varf ideile bune.
    Uite, daca iese USR-ul sa le zicem - băi usereule, hai sa rupem traditia si sa punem niste oameni tineri si competenti in functii cheie, asa cum ziceati in campanie. Chiar daca nu sunt inscrisi la voi sau la echipa adversa.
    • Like 1
    • @ Calin Ungureanu
      Probabil știți deja, dar la minister nu se candidează. În plus, Educația este pentru oricine ar dori să se implice politic unul dintre ministerele cu cele mai multe probleme de corupție care stau bine ascunse în spatele birocrației excesive.
      • Like 1
  • Cateva intrebari:
    "Niciuna, dar nici măcar una dintre teoriile ce urmează nu reprezintă o practică curentă (sunt mai degrabă excepții) în școlile din România (fie ele de stat sau particulare)" - de unde stiti ca sunt mai degraba exceptii? Intr-un articol precedent ati criticat (si pe buna dreptate) lipsa de cercetare si studii in domeniul invatamantului in Romania. Puteti cita un studiu din care sa reiasa ce metode se folosesc la clasa in Romania si in ce proportii?

    "Pentru că altfel facem greșeli greu de îndreptat precum desființarea liceelor vocaționale" - desfiintarea liceelor vocationale a fost o tampenie, de acord, dar de unde rezulta ca au fost desfiintate pentru ca nu se stia de teoria lui Gardner, de exemplu?

    "le-am da mai multă autonomie, dar noi avem o cultură masculină, patriarhală, bazată pe control" - aoleu, pe bune? "The patriarchy"? O dam si noi pe idei de tip SJW? Sa ne fie cu pardon, cati ani a fost madam Andronescu ministru al invatamantului?

    "singaporezii de exemplu au declarat în septembrie 2018 că învățarea nu este o competiție, eliminând ierarhizarea elevilor la nivel primar și secundar." - OK, asta dupa cati ani in care au mers pe competitie si examene si au avut unele din cele mai bune rezultate la nivel mondial? Si daca tot ati mentionat Asia, cum stau lucrurile in China, Japonia sau Coreea de Sud?
    • Like 2
  • Aș vrea să știu concret cum au implementat finlandezii aceste trei paradigme. Cum și cine urmărește procesul de descoperire și dezvoltare a inteligenței multiple ? Există personal specializat în psihologie care, pe lângă metoda observației, folosește și alte metode specifice ? Dacă da, atunci cum ajung rezultatele acestor psihologi la profesori și cum își organizează clasa pe baza acestor observații ? Dacă nu, atunci să înțelegem că profesorul este singurul abilitat să stabilească direcția spre care să se îndrepte dezvoltarea elevului ? Care este relația instituțională între profesor, elev, părinte și institutele academice de cercetare în acest proces ? Cam aceleași răspunsuri aș aștepta și privind implementarea celorlalte paradigme, mulțumesc.
    • Like 2
    • @ Voicu Nicolae
      GabiC check icon
      foarte just!
      • Like 1


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult