Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

Cazul Gabriela Melinescu. Boala e cel mai uman lucru, iar faptul că cineva suferă de o afecțiune nu îl face să-și piardă demnitatea

Gabriela Melinescu/ Libertatea

Foto: Libertatea

Zilele trecute am avut ocazia să citim în presa de la noi un reportaj despre poeta Gabriela Melinescu și despre boala de care suferă de câțiva ani. Și nu aș vrea să mă refer în acest articol la persoana dânsei, ci la efectul pe care l-a avut în societate prezentarea bolii sale.

Am observat cu tristețe cum atât cititori obișnuiți, cât și oameni zona din publică au sărit să strige „că demnitatea poetei este afectată”, „că este o jignire să vorbim despre boala dânsei” etc.

Trăind în Marea Britanie de câțiva ani mi-a luat ceva să înțeleg argumentele celor care se plasează împotrivă publicării informațiilor legate de boli și de efectele acestora asupra pacienților. Aici multe persoane publice (care suferă sau nu de anumite afecțiuni) încearcă să le facă cât mai vizibile și totodată încearcă să reducă stigmatul dat de societate acestora.

M-am gândit că societatea românească nu este încă pregătită să includă toți cetățenii (fie că suferă de o anumită boală sau nu, fie că au dizabilități sau nu).

Se spune că frica vine din necunoaștere de cele mai multe ori și asta se poate aplica și în cazul de față. Ne e frica de boală pentru că nu o cunoaștem și nu vrem să vedem în viața de zi cu zi oameni care suferă de boli fie din superstiție, fie din superficialitate – vrem să vedem doar ce ne place.

Noi încă nu știm că boala nu dezumanizează și nu face pe cineva să își piardã demnitatea. Boala e cel mai uman lucru, iar faptul că cineva suferă de o afecțiune nu îl face să își piardă demnitatea. Nu ai cum să pierzi demnitatea pentru ceva ce nu alegi.

Faptul că întoarcem capul mereu și nu vrem să știm, să prezentăm, să citim despre, nu o să ne ajute să conștientizăm și să integrăm persoanele afectate în societate. Nu o să ne salveze din a ajunge la fel. Nu o să ajute copiii care au dizabilități sau suferă de diferite boli să se simtă normali. Să se joace, să se bucure cu ceilalți copii deopotrivă, nu o să îi ajute pe ceilalți copii să uite de afecțiunea prietenului/ei lor.

În societatea românească. boala este văzută de multe ori ca o pedeapsă dată celui care o are, de multe ori mi s-a întâmplat să aud din gura doctorilor sau a oamenilor deopotrivă – „Pai vezi dacă ai băut?”, „Păi vezi dacă ai fumat?”, „Păi vezi dacă mănânci gras?”. De parcă aceste remarci îi vor mai ajuta pe pacienți să dea timpul înapoi. De parcă toți avem genele la fel. Și de parcă acești justițiari nu au și ei slăbiciunile lor. Nu exista tratament care să nu includă o doză din a arată ce curați suntem noi și ce rău a procedat respectivul pacient toată viața lui.

Nu boala dezumanizează, lipsa de empatie o face.

Articol publicat pe blogul autoarei.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Foarte corectă abordarea, felicitări! Sunt persoană cu handicap neuromotor congenital (tetrapareză spastică / Maladia Little), pensionar. Am lucrat 24 de ani, 2 - în proiectare și 22 - în cercetare chimică aplicativă (CP III, șef de laborator, ultima funcție înainte de pensionare), și încă în gr. I de muncă (substanțe cancerigene, inflamabile, explozive). În acest timp, oameni cât muntele, numai buni de pus la împins vagoane, se fofilau câte 8 ore pe zi, prin birouri, în servicii călduțe, iar eu mă cățăram pe estacade și învârteam la ventile, fiindcă nu puteam lăsa pe mâna oricui o experimentare industrială! Până în 1990, din vocabularul românilor lipseau practic noțunile de ”handicap” și ”handicapat”, ba, mulți nici nu știau ce îneamnă ele. Până atunci, eu am fost tot timpul considerată o persoană normală, absolut nimeni nu mă favoriza ca urmare a handicapului meu (în facultate, când i-am prezentat profesoarei de sport scutirea, dânsa m-a întrebat de ce nu vreau încă o notă de 10 la cele pe care le voi lua dacă mă țin de treabă; i-am răspuns că aș fi nebun să nu vreau așa ceva iar dumneaei a rupt în fața mea scutirea). Am dat examen la chimie, abia după ce-am devenit student am realizat că aș fi putut fi respins la vizita medicală, dar nu s-a întâmplat asta. M-am specializat pentru cercetare și învățământ superior în ”chimia fizică a macromoleculelor”, întrucât absolvisem facultatea cu o medie foarte mare, și de la bun început am lucrat în cercetare, pentru perioada de stagiatură fiind detașat de la o secție productivă. După decembrie 1989 și apariția legislației de protecție a persoanelor cu handicap, dintr-o dată multă lume a început să se uite chiorâș la mine, auzeam șoptindu-se pe la spatele meu: ”Uite, al dracului handicapat, nu plătește impozit pe salariu!”. Nu m-a dus nimeni în spate niciodată, dimpotrivă eu am fost cel care am dus pe mulți în spate, toate titlurile științifice și avansările în funcție realizându-le în urma unor examene riguroase. Și, totuși, pentru mulți românași idioți și cretini, faptul că mă deplasam cu dificultate, automat le spunea lor că sunt și bătut în cap! Și nimic nu s-a schimbat până-n ziua de astăzi! C-așa-i românu'! Mai mult, faptul că am o familie grozavă - un băiat, IT-ist la o multinațională și o fată, medic gastroenterolog, care mi-au dăruit și trei nepoți absolut extraordinari - precum și faptul că am lăsat în urma mea numeroase brevete de invenție aplicate în producție, lucrări științifice publicate, tehnologii noi sau perfecționate, iar după pensionare am abordat și domeniul culturii, devenind publicist și scriitor (am 7 volume publicate, între care, în colaborare, monografia comunei natale, Câineni, județul Vâlcea) - toate astea la un loc au fost și mai sunt încă de natură să irite pe mulți (culmea, uneori pe cine m-aș fi așteptat mai puțin!). În plus, niciodată nu m-am lăsat călcat în picioare de nimeni, inclusiv înainte de 1989 (în anul I de facultate am fost anchetat de Securitate, fiindcă am protestat împotriva condițiilor inumane de cazare din Târgușor Copou - Iași, iar în activitate fiind, am fost tot timpul în atenția organelor de securitate prin atitudinea mea față de nereguli și ilegalități, față de lichele și secături nomenclaturiste). M-am convins demult că suntem o nație cu o groază de defecte caracter cronicizate de-a lungul timpului și care, în condițile libertății aiurea înțelese și a continuării conducerii României de către foșți nomenclaturiști și securiști și/sau progenituri ale acestora, după 1989, au început să-și arate ”roadele” nefaste! Statistic vorbind, noi suntem o țară de lichele și de secături, excepțiile, mult prea puține pentru a schimba ceva, nefăcând decât să confirme regula și fiind doar niște biete victime colaterale! Avem fix ceea ce merităm căci lichelele și secăturile de politicieni nu ne-au picat din ceruri, ei sunt românași de-ai noștri, pe care, în condițiile continuei noastre văicăreli mioritice, în așteptrea de a ni se da, a ni se face și a ni se drege, nu suntem în stare să-i luăm de gât și să dăm de pământ cu ei! Avem fix ceea ce merităm, fiindcă ”orice popor își are conducătorii pe care și-i meită!” (Karl Marx). Cu excepția... excepțiilor, evident! P. S.: AM UITAT SĂ PRECIZEZ CĂ CHIAR DACĂ PENTRU MULȚI ROMÂNAȘI AM FOST ȘI SUNT CONSIDERAT ÎNCĂ ȘI UN RETARDAT MINTAL (chiar un fost coleg de liceu m-a făcut ”incult”, pentru că eu nu sunt antisemit, dacist și dacopat ca el și pentru că... țin cu... ungurii!), NU ȘTIU CUM S-A FĂCUT CĂ, DUPĂ APARIȚIA LEGISLAȚIEI DE PROTECȚIE A PERSOANELOR CU HANDICAP, ACEEAȘI ROMÂNAȘI S-AU DAT PESTE CAP SĂ DEVINĂ ȘI EI... HANDICAPAȚI! AȘA SE FACE CĂ, ÎN SCURT TIMP, PESTE 95% DIN ANGAJAȚII DIN SISTEMUL DE SĂNĂTATE ERAU HANDICAPAȚI, AU FOST PRIMARI HANDICAPAȚI, PREȘEDINȚI DE C. J. HANDICAPAȚI, DIRECTORI DE SOCIETĂȚI COMERCIALE, ȘCOLI ȘI INSTITUȚII DE STAT HANDICAPAȚI, CERTIFICATUL DE HANDICAPAT SE NEGOCIA ȘI SE VINDEA ORIUNDE - PE STRADĂ, ÎN PARC, ÎN AUROBUZ... ÎN ACEST TIMP, EU ERAM TÂRÂT ÎN FAȚA COMISIEI DE EVALUARE DE CÂTE DOUĂ ORI PE AN, CA SĂ SE VADĂ CE? CEL MULT CĂ BOALA MEA STAGNA, DAR EA, DE FAPT, EVOLUA.... PÂNĂ ÎNTR-O ZI, CÂND, ENERVÂNDU-MĂ CUMPLIT, AM ÎNCEPUT SĂ STRIG CĂ-I OMOR PE TOȚI DACĂ NU-MI DAU ACEL CERTIFICAT PERMANENT! ȘI DOAR AȘA - CU TOATĂ DIRECȚIUNEA S. J. U. VÂLCEA, CU POLIȚIA ȘI JANDARMERIA DE FAȚĂ, CHEMATE DE URGENȚĂ, MI-AM PUTUT OBȚINE ACEL CERTIFICAT LA CARE EU AVEAM DREPTUL DE LA BUN ÎNCEPUT! ȚARĂ DE LICHELE, ȚARĂ DE SECĂTURI...
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Vlad Petreanu_

În 1990, după ce lucrase într-o fabrică, Vlad Petreanu s-a angajat la un ziar, unde avea un salariu echivalentul a aproape 90 de dolari. Banii îi ajungeau, spune el, să își cumpere un pachet de țigări - la vremea respectivă fuma - și o cola pe zi, „și abia mă descurcam să mănânc ceva”.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon „La bani mărunți” cu Sergiu Manea, CEO BCR. Podcast amplificat de Republica

Sergiu Manea, care a preluat în urmă cu cinci ani conducerea celei mai mari bănci din România, a povestit că primul său salariu, o sumă echivalentă cu mai puțin de 80 de dolari, l-a primit în septembrie 1994. Se angajase înainte de terminarea facultății pe o poziție entry level, ca referent, la Banca Română pentru Dezvoltare, la Biroul de bănci corespondente, care azi se cheamă „financial institutions”.

Citește mai mult

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult