Foto: Antonio Guillen Fernández / Panthermedia / Profimedia
Ieşim în parc la plimbare, eventual cu copilul, dar ne păstrăm telefonul la îndemȃnă, în buzunar. Plecăm în vacanţă, dar ne împachetăm laptopul în bagajul de mȃnă. Avem cȃteva zile libere, dar ne propunem să ne prindem din urmă raportările de la job şi să facem şi curățenie generală. Ieşim cu prietenii, dar ne gȃndim cum vom rezolva mȃine situaţia cu furnizorul acela care întȃrzie livrarea. Şi aşa mai departe … vă recunoaşteţi? Probabil că măcar parţial.
Cam toată lumea se va bucura de o minivacanţă în această perioadă.
Ce v-aţi propus să faceţi cu ea ?
Văzută de la distanţă, o săptămȃnă de zile libere pare enorm. Aşa că începem să plănuim. Pentru vacanţa asta oamenii au cam două tipuri de abordări. Prima este cea „drastică”, de desprindere totală de la cotidian, respectiv plecarea în vacanţă undeva – nu prea contează unde, contează să nu fie acasă. A doua este alegerea de a-şi petrece sărbătorile acasă, în ideea de odihnă şi de activităţi plăcute.
Ceea ce veţi observa, indiferent de alegerea făcută, este că îndată ce a fost luată o decizie, ceea ce se inserează imediat în mintea noastră nu e anticiparea stării de bine, ci … lista treburilor de făcut. Cei care pleacă de acasă îşi dau seama că vor rămȃne cu unele lucruri în urmă, cei ce rămȃn încep instinctiv să îşi facă lista … de treburi. Cam nimeni nu ajunge să spună: „în săptămȃna asta o să dorm, o să mănȃnc, o să mă plimb, o să mă văd cu prietenii/familia şi în general o să mă bucur de viaţă”. Cine pleacă îşi calculează imediat cȃnd strecoară timpul pentru e-mail-uri urgente, probleme care sunt rămase de rezolvat, etc. iar cei care rămȃn acasă mai pun şi de-o curăţenie generală sau de alte treburi care se mai pot ivi.
In plus, văzute de la distanţă, aceste zile – care par foarte lungi – promit multe şi din punct de vedere al momentelor de relaxare. Pentru toată lumea apar planuri: fie activităţi culturale, sportive sau de socializare, fie visul unor dimineţi petrecute cu o cafea şi o carte bună în faţă.
Apoi vin zilele libere. Cu senzaţia că vor fi într-adevăr lungi, ne trezim mai tȃrziu, mai lenevim puţin, şi uite că s-a făcut aproape prȃnzul şi … uffff… ne propusesem să facem cȃte una, cȃte alta … aşa că purcedem la treabă şi ne regăsim „cocoşaţi” de oboseală la sfȃrşitul zilei. Zi în care ne propusesem să ieşim seara la un film, sau la o plimbare, sau la o întȃlnire cu prietenii, dar … nu prea mai avem putere pentru asta.
Dacă suntem plecaţi e un pic diferit, dar nu mult. Ne trezim probabil extrem de devreme pentru a prinde avionul/trenul/autobuzul, ajungem la destinaţie rupţi de oboseală, nu ne dorim decȃt să avem disponibilă camera de hotel pentru a dormi un pic, iar în toată vremea asta continuăm să rulăm în cap lucruri de la job sau treburi rămase nefăcute acasă, sau situaţii care încă nu sunt rezolvate, căci mereu este ceva care nu este complet terminat. Cȃt de tare reuşim în prima seară petrecută altundeva să ne relaxăm şi să ne bucurăm de ceea ce ne înconjoară? Probabil extrem de puţin.
Celelalte zile nu sunt cu mult diferite: probabil abia după 2-3 nopţi dormite fără semnalul ceasului reuşim să ne odihnim cu adevărat, cam a 4-a zi o petrecem cu adevărat „liberi”, apoi ne dăm seama că mini-vacanţa se apropie de sfȃrşit şi începem sa ne gȃndim nu doar la plecare ci şi la ce avem de făcut cȃnd ne întoarcem. La fel şi acasă, privim în urmă şi vedem că nu am fost atȃt de productivi pe cȃt am anticipat că vom fi şi iar ne apucă grijile.
De fapt pentru a intra în atmosfera de vacanţă oamenii au de obicei nevoie de 2-3 zile, unii chiar mai mult. Poate de aceea mulţi din cei care pleacă doar într-un city-break nu prea par odihniţi şi relaxaţi la întoarcere.
Bine, şi cum am putea face ca să ne putem bucura cu adevărat de aceste zile libere?
Ei bine, ar fi să luptăm cu noi înşine şi chiar să le declarăm libere. Şi să le apărăm împotriva tuturor gȃndurilor invazive referitoare la treburi.
Vrem să considerăm zilele de vacanţă ca libere (nu întotdeauna este posibil, fiecare are anumite priorităţi, dar eu acum mă refer strict la cazul în care chiar tȃnjim după odihnă şi relaxare) atunci avem să le declarăm libere pur şi simplu. Fără e-mail-uri de la job, fără sarcini pe care am vrea să le rezolvăm, fără treburi casnice de prins din urmă şi fără un program de obligaţii sociale. De preferinţă şi fără un program prea strict de activităţi, dar aici depinde mult de la o persoană la alta: unii preferă să aibă o listă de lucruri plăcute de făcut (de exemplu bilete la teatru sau la concerte cumpărate din vreme) în timp ce alţii decid pe moment.
Ce e important este ca acest timp declarat liber să fie folosit în două direcţii, ambele importante.
Prima ar fi odihna fizică: somn cȃt e nevoie, uneori mai mult la începutul perioadei. A doua este odihna psihică: aceasta impune a da creierului acces la stimuli şi activităţi care se îndepărtează de activitatea cotidiană. Că e vorba de o parte culturală, că e vorba de ieşiri în natură, de socializare, sau doar de timp de calitate petrecut în familie, fiecare decide pentru sine, deşi un mix de activităţi este de obicei preferabil. Cu o condiţie: timpul liber să fie cu adevărat liber, respectiv să nu acceptăm imixtiunea „treburilor” în această perioadă; chiar dacă ne invadează gȃnduri intruzive despre ce am mai avea de făcut, avem să ne repetăm că această perioadă de odihnă ne este necesară pentru a fi ulterior productivi şi că fără ea vom continua să fim obosiţi şi lipsiţi de chef de treburi. Ne vom întoarce suficient de curȃnd la ele, şi chiar dacă ulterior vom fi oarecum mai împovăraţi, să reţinem că vom ajunge înapoi din vacanţă cu „bateriile încărcate”. Altfel riscăm să ne dăm seama că zilele libere au trecut, iar noi parcă nu ne-am ales cu nimic din ele.
articol preluat de pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Suntem atât de ocupați cu munca încât nu mai știm ce-i aia libertate. Unii dintre noi, că alții se pricep al naibii de bine la trasul pe sfoară al cetățenilor onești...
Cât de „liberi” suntem când alegem periodic niște nulități ca să ne reprezinte? Ne ascundem mereu în spatele scuzei că răul mai mic e mai bun decât binele, uitând de tinerii care au murit pe caldarâm în 1989. Ei au murit și sunt liberi, noi trăim și ne batem joc de sacrificiul lor!
Iertați-mă că am luat-o pe arătură, e campanie electorală. Suntem chemați încă o dată să-i alegem pe cei mai vrednici dintre noi și nu mă pot abține...