Merg adesea cu Ia-mă, nene! pe o distanţă de 25 de km între Sibiu şi Ruşi, satul unde părinţii mei s-au mutat după ce au ieşi la pensie. Îmi e un pic teamă şi jenă să stau „la ocazie”, dar cum autobuze nu sunt (ruşine autorităţilor judeţene: sunteţi, totuşi, unul dintre cele mai prospere judeţe din ţară, nu aveţi nicio scuză!) şi toată lumea procedează la fel, m-am obişnuit şi eu.
Partea proastă e că pentru a fi sigură că ajung la Sibiu la ora la care trebuie, plec de acasă cam cu o oră şi jumătate mai devreme. Partea bună e că în acest fel întâlnesc tot felul de oameni, cu tot felul de idei şi astfel universul meu se îmbogăţeşte, pentru că cele 25-30 de minute cât durează călătoria, sunt suficiente pentru a dezvolta binişor un subiect.
Ultimele două conversaţii cu şoferii „mei”, au fost despre piaţa muncii. Plouase şi inginerul constructor care mă luase din drum era un pic supărat că nu putea să continue lucrarea la un drum comunal pe care îl aveau în lucru.
„Vedeţi duba asta din faţa noastră? E plină cu muncitori, ne ducem la altă lucrare, ca să nu pierdem ziua de lucru. Îs toţi din Vietnam şi din Sri Lanka. Oameni foarte harnici. Trag ăştia de n-ai aer. Nu ca românii noştri. Ei au asta în cap. Că trebuie să lucreze, ca să câştige bani, să trimită acasă. Într-o zi uitasem găleţile la firmă şi trebuia să scoatem nişte material. Şeful lor mi-a zis să nu îmi fac probleme. Şi-au scos căştile şi cu căştile au lucrat. Fac o mâncare excelentă. Gătesc seara şi îşi aduc la prânz a doua zi, orez cu toate alea. Te lingi pe bot. Mănânc şi eu de la ei în fiecare zi. Mai aduc şi eu câte ceva şi uite-aşa…”.
Am întrebat despre salarii: „Îi plătim ca pe români. Fix acelaşi salariu. În plus au diurnă şi cazare. Ei din diurna aia se descurcă să mănânce şi restul trimit tot acasă”.
Păi şi nu e mai convenabil să dai românilor toate astea, ca să nu trebuiască să aduci străini? „N-ai cui, doamnă! N-ai cui să dai, că românii nu mai vor să muncească. Ăia buni îs toţi duşi prin Germania şi Europa. Ne descurcăm aşa”.
A doua zi, la ora nouă dimineaţa dogorea soarele a transpiraţie mare. M-a luat un băiat tânăr, 26 de ani, din Blaj, care lucra la Sibiu la un service auto.
„Doamnă, eu am avut tot felul de meserii. Am fost instalator, bucătar, ospătar! Ce n-am făcut! Am fost şi prin Germania! Când am dat de meseria asta de mecanic auto, am zis: Gata: asta-i meseria mea. Io asta o să fac toată viaţa! Doamnă, am un şef…. Pfoaaaaaai, de zilele mele. Şi bun, şi rău! Strigă la noi, ţipă, se enervează, face ca toţi dracii. Dar altfel îi pâinea lui Dumnezeu. Îmi dă salar' bun, nu pot să mă plâng, că mă bate Ăl de Sus. Dar am avut o problemă. Trebuia să mă mut cu chirie că proprietarul a vândut apartamentul în care stăteam. Şi dacă tot trebuia să mă mut, am zis, ia să mă întorc eu la Blaj; cu ce meserie am învăţat, oi găsi şi acolo de lucru şi stau acasă, nu mai dau banii pe chirie. Când a auzit şeful a zis că nu şi nu! Că mă ajută el, numai să nu plec. Îi place de mine că nu mă trag înapoi de la lucru. Dar chiar şi aşa, când mi-o pus 1000 de lei în mână şi mi-o zis, du-te copile şi găseşte-ţi chirie, am zis că nu-i normal. De atunci îmi dă în fiecare lună 1000 de lei şi aşa îmi convine şi mie, că Sibiú îi mai fain ca Blaju şi de la el ştiu sigur că învăţ meserie. Dar ce să vedeţi, că după o vreme mi s-o stricat maşina. Eram tare supărat. Îmi era greu să merg la Blaj să îi văd pe ai mei, care îs cam bătrâni. M-o tot văzut morocănos şi supărat şi mi-o zis, mă copile, ia hai să găsim noi maşină pentru tine. Şi-o sunat un prieten, 3000 de EUR voia ăla, da’ io de un’ să am atâţia bani? Mi i-o dat el. Banii jos! După câteva luni m-am dus şi mi-am luat un credit să nu fiu dator. El nu o vrut, dar mi-o fost mie jenă. Stau doamnă, că mai strigă el la noi, dar îi om cumsecade, te ajută, eşti angajatul lui şi face tot ce poate pentru tine, ca şi când ai fi neam cu el”.
Mi-am amintit de conversaţiile astea când am citit de curând că HPDI (Human Performance Development International), a realizat un studiu cu privire la motivele pentru care angajații români părăsesc o companie în primele 100 de zile. Adică la trei luni de la angajare. Unul din cinci dintre cei intervievaţi au spus că au plecat din cauza atmosferei din echipă, a managementului defectuos, pentru că nu le-a fost explicat care sunt aşteptările şi ce au de făcut şi pentru că nu au avut un mentor sau cineva care să îi ajute să se insereze în companie. În mod surprinzător, numai 14% dintre angajaţi au plecat din cauza salariului mic. Deşi, asta nu mai e chiar aşa surprinzător, pentru că mai sunt şi alte studii la nivel internaţional care arată că mulţi angajaţi ar accepta o micşorare a salariului de până la 32% (atenţie, angajatori!) ca să poată să aibă un job care le aduce mai mult sens (!) în viaţă.
Confruntaţi cu aceste concluzii, managerii din studiul HPDI au fost cel mai adesea surprinşi de faptul că salariul contează în aşa mică măsură pentru decizia oamenilor de a pleca din companie. Uităm mereu că motivaţia umană este complexă şi că stimulentele finaciare reprezintă doar unul dintre ingredientele în mixul care eliberează dopamina – neurtransmiţătorul motivaţiei - în creierele oamenilor. În acest articol, Joshua Kraus ne reaminteşte că există cel puţin patru surse ale motivaţiei umane. Pe lângă bani, facem lucruri pentru că dorim să ne exprimăm creativitatea (creative expression), pentru că suntem curioşi şi vrem să învăţăm lucruri noi şi pentru că ne e teamă că dacă nu facem ce trebuie vom avea de suferit consecinţe negative. Venim la muncă nu doar cu dorinţa de a câştiga bani, dar şi cu aspiraţiile noastre personale şi, mulţi dintre noi, chiar şi cu dorinţa de a face din lumea asta o lume mai bună. Cel puţin aşa spun circa 50% dintre clienţii mei de coaching care sunt în căutarea unor noi oportunităţi profesionale, deşi la locurile lor de muncă actuale sunt bine plătiţi şi nu au a se plânge din acest punct de vedere.
Am rezonat cu concluzia lui Petru Păcuraru de la HDPI: „Cred că este momentul ca managerii să înțeleagă un lucru simplu: cheia succesului unei companii stă în modul în care știe să-și crească, să-și apropie, să-și înțeleagă și să-și ajute oamenii să devină ceea ce își doresc din punct de vedere profesional și nu numai (atenţie la acest “nu numai” - nota mea). De fapt, principala concluzie a cercetării noastre este aceasta: companiile care vor reuși să își păstreze oamenii cel mai mult timp, sunt acelea care înțeleg că este necesar să fie un partener, nu doar un angajator!”. Ne place să credem că oamenii sunt motivaţi şi inspiraţi de indicatorii de performanţă ai companiei, faimoşii KPIs (Key Performance Indicators). Dar adevărul e că oamenii sunt motivaţi în primul rând de propriile lor aspiraţii, de ceea ce îşi doresc ei de la viaţa lor şi nu de aspiraţiile patronului sau acţionarilor care au creat acei KPIs, ca să se asigure că aspiraţiile lor vor fi realizate.
La atelierele de Dream Management desfăşurate în companii, văd oameni care poate lucrează împreună de ani de zile, dar nu au nici cea mai vagă idee despre aspiraţiile colegilor. Managerii nu ştiu cei îşi doresc angajaţii lor de la viaţă. Sau dacă ştiu, nu se gândesc că ar putea să creeze sisteme prin care compania să îi ajute. E drept, mulţi dintre aceşti oameni sunt complet deconectaţi de la ceea ce îşi doresc cu adevărat şi, de la un punct încolo, asta se poate transforma într-un obstacol important în calea performanţei. Cum faci să motivezi un om care nu ştie care îi e sursa de motivare? Un om care e pe pilot automat în mare parte din timpul său? Mai mult, unii manageri nu consideră că motivarea angajaţilor e treaba lor şi cred că până la urmă totul se rezumă la bani. Dar cum măriri de salariu nu se pot face, înseamnă că nu se poate face nimic: lucrurile sunt aşa cum sunt şi cu asta basta. Li se pare complet absurdă ideea unui „parteneriat” de tipul celui despre care vorbeşte Petru Păcuraru şi care a fost adoptat ca stil de management de către acest antreprenor american. Cât despre antreprenori, de multe ori aceştia se simt între ciocanul statului extractiv şi nicovala crizei de forţă de muncă şi dau vina când într-o parte, când în alta şi adesea pe ei înşişi, până la epuizare.
Şi totuşi, eu cred că speranţă există şi îmi vine inclusiv de la povestea băiatului care m-a dus într-o dimineaţă de la Ruşi la Sibiu. Şeful lor, un mic antreprenor, fără prea multe studii de management, dar credincios („merge la biserică în fiecare duminică”, a zis băiatul), a înţeles un lucru foarte important şi îl aplică: „Nu îţi lasi angajaţii la ananghie, îi ajuţi să îşi realizeze micile sau marile lor obiective personale. Mai ţipi la ei, că nu ştii cum să comunici altfel, dar îi ajuţi cât poţi, iar ei o să simtă asta şi o să aprecieze. Poate nu o să stea veşnic la tine. Dar cât stau, muncesc cu plăcere şi te respectă”. Altfel, ai oricând opţiunea să închizi afacerea, să lucrezi fără angajaţi, sau să aduci oameni din Asia. Oricum ar fi, lumea va merge înainte şi cumva va fi…
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
S-au dat doua exemple, insa pentru o vedere de ansamblu, aceste nu sunt suficiente. Ar fi fost bine daca in celalalt taler al balantei ar fi fost aruncate si exemple cu personal muncitor care nu sta la jobul respectiv nici macar o luna. Care nu se mai duc la job fara sa anunte pe nimeni, aceasta reactie ducand o o multime de perturbari, temporare sau permanente, ale activitatii firmei respective. Am auzit motivari de la astfel de persoane, una mai puerila ca alta, din care se trage o singura concluzie: cultul si responsabilitatea muncii in Romania au fost distruse cu multi ani inainte. Intr-un capitalism salbatic, pus in opera de oameni de frunte al vechiului sistem (care poate doar teoretic stiau ce inseamna acest capitalism, dar reticenta de schimbare i-a facut sa "adapteze" regulile jocului in functie de fantomele trecutului) generatiile de tineri nu au mai preluat de la parinti cultul muncii bine facute si rabdarea de a te perfectiona intr-o meserie. Si uite asa, an de an, avansand in umbra, aceasta plaga a unui capitalism "original", aplicat dupa reguli interlope, a dus la situatia de acum: lipsa acta de personal motivat si bine instruit. Fiindca cei care sunt asa, muncesc in afara tarii. Inclusiv acei patroni care, din dorinta si speranta naiva ca isi pot deschide o afacere mica cu putini angajati si datorita sistemului distrugator aplicat tot de mediocritati, si-au gasit locul cautat tot prin straini. Iar aici nu ma refer la acei patroni case si-au gasit angajatori, ci la cei care au plecat in alte tari si isi au propriile afaceri, cu angajati, in multe cazuri, tot romani.
Asadar, nu contest ca in foarte multe cazuri de vina pentru aceasta situatie este managementul, nepotismul si slaba pregatire a celor promovati pe functii de conducere, dar vina este impartita intre ambele tabere, poate chiar in egala masura.
Cultul muncii?..Ha ha ha. Dar despre cultul platii corecte a muncii prestate ce parere ai? Una peste alta toti au o parte de vina,angajatori si angajati. Nemaivorbind de legile si regulile stupide sau aplicate dupa bunul plac de catre "stat".
Pe de alta parte, te informez ca acea categorie de antreprenori despre care am vorbit, chiar isi platesc bine colaboratorii, adica angajatii, cum ii numesti. Binentele ca sunt interesati intr-o oarecare masura si de profit, dar doar din prisma asigurarii unui trai decent pentru el si familia lui. A nu ii confunda cu "patronii" la care s-a facut referire, care se cred D-zei la nici un an de la deschiderea afacerii. Ca fapt divers, in orice training serios de antreprenoriat ti se repeta obsesiv ca daca vrei ca afacerea sa iti mearga bine pe termen lung, trebuie sa accepti ca primii trei ani sa nu ai profit deloc. Acei "patroni" la care faci tu referire, in mod sigur, n-au trecut vreodata printr-un astfel de training, Am fost atat de-o parte, cat si de cealalta parte a baricadei si stiu ce vorbesc, din ambele puncte de vedere.
Revenind la subiectul articolului,as zice ca nu poti cere loialitate oferind salariul minim pentru 90% din locurile de munca existente. Stiti destul de bine ca acest salariu minim este absolut insuficient pentru asigurarea unui trai decent a unei persoane.
Binenteles ca un salariu mic (minim pe economie, sau putin peste acesta) nu il stimuleaza in nici un fel si este insuficient pentru a face pe cineva sa devina loial acelui angajator. Dar, asa cum ati mentionat, vina este in totalitate a guvernantior, care fara nici cea mai mica retinere, au cocosat sistemul privat cu taxe si impozite, fara sa le pese ca, mai devreme sau mai tarziu, ori nu vor mai fi bani pentru toate aceste dari, ori oamenii cu initiativa nu isi vor mai risca economiile intr-un sistem financiar agresiv interlop, pastorit de guvernanti, ori pur si simplu toti oamenii de afaceri vor intra intr-o greva fiscala. Haideti sa ne imaginam cum ar fi o astfel de greva. Cum ar fi ca toti oamenii de afaceri din Romania sa nu mai plateasca taxe si impozite pentru, sa zicem 3 luni. As fi foarte curios sa vad atunci ce minciuni vor mai scorni acesti epigoni ai guvernarii pentru a justifica lipsa fondurilor necesare platilor pensiilor si salariilor bugetare. Fiscalitatea in Romania a atins cote absurde. Un mic exemplu: pentru un salariu net de 5000 de lei, statul aplica o impozitare (total contributii si taxe) de aproximativ 3700 lei, adica undeva la 72%!!! Adica, acea firma trebuie sa scoata din conturi, 8700 lei, in conditiile in care pentru acesti bani muncesc deopotriva angajat si angajator, Exemplul nu este deloc fictiv si nici propus prin reducere la absurd, ci se intampla in Romania actuala, iar grilele de impozitare sunt publice si vi le poate explica orice expert contabil. In conditiile astea, oare cum ar putea acel antreprenor sa isi loializeze colaboratorul, cand "statul" ii spune,de fapt "Munceste-ti angajatii dublu, ca sa ai bani sa ma platesti, in primul rand, pe mine!". Asta fara sa ne mai gandim la profit.
Ca sa revin la afirmatia d-voastra referitoare la salariul minim, Intr-o tara saraca, guvernantii ar trebui sa munceasca pentru acest salariu minim, nu marea parte a populatiei, iar asta sa fie mentionat in lege, din mai multe considerente: au suficient de multe alte avantaje colaterale, pentru a le compensa un salariu minim; puterea exemplului; dovada sustinerii populatiei si oferirea suportului privind efortul pentru redresarea economica a tarii; lipsa nevoii unui salariu mare, atat timp cat se vede ca toti guvernantii au averi nejustificat de mari. Oare vom putea, prin spirit civic, sa initiem un astfel de proiect de lege? Ati fi de acord cu o astfel de lege?
Ca om care am activat si activez atat ca angajat, cat si ca angajator, atat in tara, cat si in afara ei, pot sa fac foarte bine diferenta intre romanii care lucreaza afara si cei care o fac in tara. Diferentele sunt enorme: cei de afara lucreaza in mod profesionist, corect, cinstit, respectuos, iar cei din tara, din pacate, in marea lor majoritate, sunt dezinteresati de munca pe care o presteaza, nemultumiti de aproape tot ce reprezinta locul de munca pe care singuri si l-au ales si cu impresia ca "patronul" se imbogateste de pe urma lor, fiindca ii munceste ca pe sclavi. Nu este mai putin adevarat ca totul pleaca de la satisfactia retribuirii muncii prestate ( Constiinta trece prin stomac, nu-i asa?!), insa ca om care am lucrat cu ambele tipuri de romani, intrebarea mea este: ce anume ii diferentiaza atat de mult? Faptul ca, pentru acelasi respect primit din partea angajatorului, unii sunt platiti in lei, fiindca asta a fost decizia lor, iar ceilalti in alte valute cu mult mai puternice decat leul (o alta decizia individuala) nu este un raspuns. Calitatea muncii prestate ar trebui sa fie aceeasi. Suntem prizonierii deciziilor noastre, asa ca fiecare este raspunzator de ce loc de munca isi alege.
Nu pot fi in totalitate de acord cu ultima fraza. Am intalnit romani care, chiar daca aveau un salariu frumos (in afara tarii, binenteles), dupa o prima perioada de timp in care munceau "ca nebunii", incepeau cu "romanismele" (asa numesc eu acele actiuni care nicaieri si sub nici o forma nu ne fac cinste, pe orice meridian ai fi) si care, binenteles, i-am trimis inapoi in tara. Aprecierea si respectul se reflecta atat in calitatea muncii prestate, cat si in felul de a fi si de a se comporta. Cu alte cuvinte, stiu si strainii, indiferent de nationalitate, dictonul "Branza buna in burduf de caine."
Vorbiti despre nemultumirea referitoare la salariul primit. De ce au acceptat sa lucreze pentru un salariu care ii nemultumeste? Fiindca nu cred ca au fost fortati sa semneze un contract de munca ce ii nemultumeste. Daca ar fi sa judecam la nivel macro, asta ar fi o alta posibila greva: greva fortei de munca. Sa se refuze, de absolut toti, locurile de munca neplatite in coroborare cu munca prestata. Asta ar duce la o alta blocare a acestui "capitalism original" aplicat in Romania de aproape 30 de ani. Si iarasi ajungem la punctul specificat mai devreme intr-unul din comentariile anterioare: greva fiscala a antreprenorilor. Cu alte cuvinte, societatea civila, din punctul meu de vedere, are doua modalitati puternice de a forta mana unor guvernanti retardati de a incepe sa lucreze pentru popor. Daca nu pot, sa plece!
Adica exact la fel dar mai mult. Ia dă-i si muncitorului român diurna si echivalentul cazării plus acelasi salariu. In plus ,trebuie sa intelegeti ca pentru un vietnamez 2000Ron inseamna mult mai mult decat pt un român,la fel cum pentru un român 1500 € inseamna mult mai mult decat inseamna pt un german. Si nu,românii nu sunt lenesi(nu mai lenesi decat alte popoare) daca sti si vrei sa-i stimulezi. De ce peste tot in lume sunt apreciati si catalogati ca foarte buni muncitori iar in tara sunt lenesi?...
"N-ai cui. Ai buni sunt plecati in Germania si restul Europei".
De fapt acesti patroni se ascund in spatele cuvintelor spunand ca romanii nu accepta aceleasi conditii ca vietnamezii dar nu spun ce inseamna in realitate aceste conditii.