Ce ascunde transferul contribuțiilor sociale de la angajator la angajat

(Foto: Inquam Photos / Adriana Neagoe)

Prin propunerile de modificare a Codului fiscal, guvernul ALDE-PSD a reușit o performanță rară – ralierea de aceeași parte a baricadei a sindicatelor, patronatelor, opoziției și președintelui.

Măsura care a reușit o asemenea alianță neconvențională a unor forțe în mod normal opuse este cea referitoare la transferul contribuțiilor sociale și de sănătate de la angajator la angajat. 

Primul care a lansat această idee în spațiul românesc a fost fostul secretar de stat din cadrul Ministerului Finanțelor, Gabriel Biriș. La scurt timp după ce proiectul de modificare a Codului fiscal a ajuns în atenția publicului, Biriș și-a dat demisia, recunoscând că și-a depășit atribuțiile, lansând în spațiul public măsuri pe care guvernul Cioloș nu era dispus să și le asume. Povestea asta se întâmpla cu un an în urmă, în septembrie 2016. Doar că nu e prima dată la noi când ceea ce e gândit sau pornit de către dreapta e pus în practică sau perfecționat de către PSD. Ideea însă e mai veche și nu îi aparține lui Gabriel Biriș – ea fost zămislită în cercurile economiștilor neoliberali, cunoscuți sub numele de Chicago Boys, pentru ca apoi să fie pusă în aplicare în Chile, pe vremea lui Pinochet, când țara era un laborator al experimentelor neoliberale. Ulterior, în anii '80 OECD a relansat ideea, îmbrăcată frumos în haine științifice și cunoscută sub numele de ipoteză a invariabilității incidenței, doar că ea nu a putut fi pusă în aplicare în nici unul dintre statele OECD din cauza opoziției sindicatelor. 

Ceea ce a mai făcut doar Pinochet în Chile și nu s-a reușit în nicio altă țară democratică intenționează să facă PSD acum, transferând contribuția de la angajator la angajat. 

Din salariul minim brut de 1450 de lei, salariatul plătește la stat sub formă de impozit și contribuții sociale, de sănătate și șomaj 385 de lei. Dar asta nu e tot – și angajatorul trebuie să plătească aceleași contribuții pentru salariat, mai exact 333 de lei pentru un salariu minim. Ce vrea acum să facă Guvernul e să paseze pe umerii salariatului cei 333 de lei, cât ar veni în cazul unui salariu minim sau, altfel spus, contribuțiile sociale și de sănătate ale angajatorului, care împreună se ridică la 21% din salariul brut. Dacă Guvernul va face asta, de la 1 ianuarie 2018 toți salariații, mai puțin cei din sectorul public – explic imediat de ce – își vor vedea salariul cu 21% mai mic, pentru că vor avea de plătit în plus la stat. Sigur, nimic nu îl împiedică pe salariat să meargă la patron și să îi spună: „Dumneata rămâi cu banii pe care înainte îi plăteai la stat în buzunar, iar eu pierd, nu ai vrea să treci acești bani, pe care oricum îi plăteai, în salariul meu brut, astfel încât nici eu să nu pierd, și nici pe dumneata să nu te coste mai mult”. Dacă va reuși sau ba, vom vedea – în sectoarele și regiunile unde angajatorii se confruntă cu lipsa forței de muncă, cel mai probabil angajatorii vor accepta să mărească brutul, astfel încât salariatul să poată pleca acasă cu la fel de mulți bani ca în luna decembrie 2017. Dar în alte sectoare sau zone unde forța de muncă e excedentară, cel mai probabil răspunsul patronului va fi: „Mai am 10 care așteaptă la poartă”. Situația creată va fi una bizară – pe hârtie, salariile unor români vor crește spectaculos, cu 21%, fără ca acest lucru să fie resimțit de ei, în timp ce salariile altora vor scădea dureros. Dar pe hârtie și în statistici vom sta bine, indubitabil!

Singurele salarii despre care putem afirma cu certitudine că nu vor scădea în varianta actuală a modificărilor prevăzute de Guvern sunt cele ale bugetarilor. În vara acestui an Guvernul a adoptat legea salarizării unice și a prevăzut majorări salariale de până la 25% în majoritatea sectoarelor bugetare. Doar că, să vezi, nu poți să crești salariile cu 25% fără a mări deficitul bugetar dacă nu ai crescut gradul de colectare și veniturile la buget. Guvernul are în acest moment trei posibilități: să crească miraculos gradul de colectare, ceea ce e irealist, să crească deficitul bugetar, ceea ce e un tabu, sau să facă ceea ce vrea să facă – să transfere contribuțiile angajatorului pe umerii angajatului. 

Guvernul e și el un angajator, să nu uităm, iar dacă pasează contribuțiile sociale și de sănătate angajaților săi, adică personalului bugetar, atunci reușește să împuște doi iepuri dintr-un foc. Pe hârtie, salariile vor crește, dar costul Guvernului cu salariile nu va crește. Din creșterea cu 25% a brutului, marea majoritate a banilor vor pleca la buget, așa că mulți se vor alege cu 3 lei în plus, cum bine arăta președintele Iohannis. Asta e, de fapt, rațiunea din spatele mișcării - nu, nu vreo motivație ideologică, cum pare la prima vedere, ci un calcul strict contabil, menit să evite deficitul bugetar exagerat, dar să ducă la îndeplinire promisiunea de creștere a salariilor în sectorul public. O încercare de a împăca și capra și varza, dar al cărei cost e uriaș.

Costul acesta va fi suportat de toți. Pe termen scurt, angajatorul va trebui să suporte costul legat de modificarea soft-urilor contabile de calcul al salariilor, de bulibășeala provocată în relația cu salariații, de renegocierile salariale, etc. Dacă au ajuns patronatele să vorbească de terapie de șoc, acesta fiind un concept folosit de stânga cu referire la măsurile neoliberale, atunci chiar că e grav! 

Salariații vor avea de pierdut și ei, o dată pe termen scurt, având în vedere că unora le vor scădea salariile simțitor, dar și pe termen lung, pentru că de aici înainte orice modificare a cuantumului contribuțiilor sociale sau de sănătate va fi suportată exclusiv de ei și se va reflecta direct și negativ în salariul lor. Dacă peste 5 ani Guvernul se trezește că are nevoie de bani în plus la bugetul de pensii și trebuie să crească contribuția, atunci nu va mai putea ca acum să transfere această creștere pe umerii angajatului și angajatorului, sau eventual doar ai angajatorului, ea se va reflecta doar în buzunarul salariatului.

Dincolo de salariați și angajatori, însă, vom avea de pierdut noi ca societate. Modelul social european, cel care funcționează, cu chiu cu vai, e adevărat, și în România se bazează pe principiul solidarității sociale – solidaritate a celor puternici cu cei slabi, a celor avuți cu săracii, a celor sănătoși cu bolnavii, a celor tineri și apți de muncă cu cei vârstnici și incapabili să muncească. Și soldiaritate a angajatorului cu angajatul, ceea ce înseamnă că relația dintre cei doi nu se bazează exclusiv pe folosirea de către angajat a forței de muncă a angajatului pentru a face profit și nici de către angajat a mijloacelor de producție puse la dispoziție de angajator pentru a câștiga un salariu. Relația dintre cei doi, chiar dacă urmărește eminamente obținerea unui profit și, respectiv, a unui salariu se întemeiază și pe solidaritatea angajatorului cu propriul salariat în caz că acesta ajunge la izbeliște, în caz de boală, șomaj, etate. Această solidaritate se manifestă prin plata de către angajator a unor contribuții pentru salariat, așa cum e acum. E adevărat că în practică angajatorului i se rupe uneori de angajat, dar nu despre asta e vorba aici, ci despre principiile pe care e fundamentată această relație, despre valorile și viziunea care stau la baza interacțiunii sociale dintre patron și salariat. O societate nu funcționează pur și simplu din inerție sau din întâmplare, o societate funcționează mereu în virtutea unei viziuni despre sine însăși. 

Felul în care interacționăm zi de zi e reflectarea imperfectă a unei societăți imaginate – dacă societatea imaginată e cea în care cel puternic e solidar cu cel slab, ne putem aștepta să avem norme și legi care organizează această solidaritate și care se traduc printr-o solidaritate efectivă în viața de zi cu zi. Dacă însă pornim la drum având în minte o societate în care fiecare e pe cont propriu, în care treaba angajatorului e să își urmărească profitul și punct, atunci nu ne putem aștepta la altceva decât la o societate în care lucrurile așa vor sta cu adevărat, în care se va pune în practică legea junglei, în care homo homini lupus. La asta pare să asistăm în prezent, dincolo de problemele concrete, legate de bani, costuri, etc. Asistăm la o tentativă de regândire a societății, în care ceea ce am construit sute de ani, cu vărsări de sânge, e șters din pix ca urmare a unui simplu calcul contabil.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp