Ce trebuie „reparat” și pericolul de a o face în campanie electorală

Foto: Tomasz Zolnierek / Alamy / Alamy / Profimedia

Președintele Klaus Iohannis a anunțat recent, într-o declarație de presă, că în perioada următoare executivul va propune un nou pachet legislativ pentru modificarea legilor justiției, după consultări cu asociațiile de magistrați, specialiști și partide, reparând astfel „măcelărirea” legilor justiției realizată în ultimii ani.

Se anunță o toamnă fierbinte. Cel puțin din punct de vedere electoral. Justiția (re)devine, dacă mai era o noutate, un subiect de luptă politică. Care luptă e cu atât mai contondentă cu cât ea se desfășoară pe câmpul de bătălie electoral.

Verbul folosit de domnul președinte a fost „a repara”, verb ce presupune trei realități temporale: în acest moment obiectul/bunul (ce trebuie reparat) este într-o stare precară, uzat, stricat – se înțelege că în cazul de față vorbim de legile justiției și nu de un bun oarecare; în trecut acest obiect/bun a funcționat bine; în viitor, prin acțiunea desemnată de verbul „a repara”, obiectul/bunul va fi repus în starea de funcționare și în aceiași parametri de dinainte de stricarea lui.

Doar că justiția, în toate componentele ei, și mai ales cele care au fost intens mediatizate în toți acești ani, DNA și CSM, nu funcționau tocmai bine, înainte de „stricarea” lor prin modificările parlamentare din 2017 și 2018 aduse legilor justiției:

• DNA suferea de ceva vreme de lipsă de eficiență și profesionalism și nu doar din cauza atacurilor politicianiste, cum s-a tot afirmat în spațiul public, ci și ca urmare a unui management la nivel central cel puțin defectuos – abuzuri ale unor procurori DNA necorectate, deși imposibil să nu fi fost cunoscute de conducerea DNA, dacă nu erau cunoscute tot management deficitar se numește pentru că un conducător de instituție trebuie să știe ce se întâmplă în subordinea sa; publicitate zgomotoasă a activității DNA, în condițiile în care acele cauze de sute de milioane de euro (dau ca exemplu cauzele Microsoft, EADS, dar ele, cauzele penale instrumentate de DNA, au fost mult mai multe) trâmbițate public s-au dovedit fără orizont; achitări date de judecători în foarte multe cauze, nu doar pentru că s-a dezincriminat infracțiunea de abuz de încredere, ci pentru că faptele nu există sau nu sunt prevăzute de legea penală; colaborare la limita legalității sau chiar nelegală cu anumite servicii de informații, în special cu SRI, scandal public ce a tras în jos credibilitatea DNA și a SRI, deopotrivă.

Toate acestea au condus la o delegitimare, în timp, a DNA, mai ales în interiorul profesiilor de judecători și procurori. La care s-a adăugat, evident, și lipsirea DNA de instrumente importante în lupta anticorupție prin modificări legislative.

• Consiliul Superior al Magistraturii a capturat în întregime, cu ajutorul unor asociații profesionale, e adevărat, puterea judecătorească. Acest lucru era evident de mai multă vreme și nu era sau nu este o caracteristică doar a actualului CSM. Şi acest lucru se datorează nu doar prin actele/acţiunile CSM, ci şi prin multitudinea de atribuţii pe care le are CSM, potrivit legii.

Să mă explic cât se poate de scurt, deși acest subiect merită o reflecție serioasă: puterea judecătorească este apanajul Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțelor și judecătorilor, în nici un caz al CSM, care are doar rolul de garant al independenței justiției și de instanță disciplinară pentru judecători. Cine citește cu bună credință Constituția României, în special art. 1 paragraf 4, art. 124 paragraf 3, art. 126 paragraf 1 și art. 133 – 134 realizează ce vreau să spun. 

Prin faptul că CSM a primit toate atribuțiile de administrare a puterii judecătorești a condus la, ceea ce am numit odată, „mandarinizarea” justiției, mandarinii fiind, evident, membrii CSM. S-a creat, în mod natural, o structură rigidă de putere, astfel că CSM a devenit „putere în interiorul puterii” judecătorești. De ce spun natural? Pentru că acolo unde s-au creat astfel de consilii judiciare sub presiunea Uniunii Europene și a Consiliului Europei, în special în Europa de Est (*), statele care aspirau la statutul de membru UE (Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, România), dar și în state vechi membre ale UE (Italia, Spania), consiliile judiciare au devenit în mod clar, decisiv uneori, jucători de prim rang în jocul dintre puterile statului, în așa fel încât instanțele, judecătorii, titularii reali ai puterii judecătorești, nu au mai încăput în ecuație.

Tot natural, ceea ce nu înseamnă că ține și de firesc, în interiorul acestei construcții a justiției, cu consiliile judiciare în rol de capo di tutti capi, s-a creat un sistem de putere copiat, parcă, după structura suratelor politice – Parlament, Guvern: un sistem de promovare a celor apropiaţi din sistem (în funcţii de conducere în instanţe, promovare la instanţe superioare sau în funcţii administrative în Guvern sau Legislativ), de încredere fraternă între câteva persoane de la vârful sistemului de justiție (pe principiul îţi dau, îmi dai), de recompensă şi, uneori, de favoritism. Tipicitatea acestei structuri de putere „în interiorul puterii” a fost tratată pe larg de academicieni, specialişti reputaţi în drept din Europa într-un număr special dedicat acestui fenomen, cu implicaţii nu doar la nivelul funcţionării justiţiei, ci la nivelul luptei politice, dar şi cu implicaţii sociale, economice (**).

Şi, din păcate, dar în acelaşi curs natural al jocului de putere, aceiaşi autori citaţi anterior au indicat faptul că membrii consiliilor judiciare, uneori, au intrat în adevărate alianţe transinstituţionale cu politicieni, partide politice aflate la guvernare, în ideea ca prin acte legislative sau acte emise de Guvern să-şi conserve propria putere (funcţii şi acces la pârghii de control) în interiorul sistemului de justiţie. Iar această concesie a avut, în mod evident, şi un revers, un fel de joc win – win, mai ales în situaţiile în care politicienii aveau pe cap procurorii pentru diverse delicte de corupţie. Metodele pentru a ajuta politicienii cu probleme au fost și sunt din cele mai diverse, spun aceiași autori: mutarea dosarelor de la completurile de judecată problematice, promovări a unor judecători obedienți la instanțe superioare sau în funcții de conducere, demiterea unor judecători problemă, acțiuni disciplinare față de judecători care nu se supun, etc. 

Revenind la anunţul preşedintelui, domnul Iohannis, mă îndoiesc că în bătălia electorală vor fi decelate vocile raţionale şi argumentele înţelepte în ce priveşte iniţiativa modificării legilor justiţiei și soluțiile juste ce ar putea fi avansate pentru corectarea derapajelor, dacă ele există.

Este adevărat că actualul ministru al justiţiei, domnul Predoiu, are capacitatea unei medieri oportune şi a unei negocieri abile cu cei cu care urmează a se consulta. Dar îmi păstrez rezerva că momentul ales pentru această iniţiativă, ce are un evident iz electoral, nu cumva va obtura o discuţie aplicată, serioasă pe marginea reconstrucţiei justiţiei (şi nu a reparării, după cum s-a exprimat politic domnul preşedinte Iohannis).

Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că e vorba doar de o iniţiativă legislativă a Guvernului. Parlamentul va fi cel care va definitiva această iniţiativă. Dacă o va face, sigur că da, şi nu o va uita prin sertare, într-o nouă paradigmă politică după alegerile parlamentare. Sau dacă nu cumva, Parlamentul, într-o anumită majoritate politică, nu va veni cu propria variantă.

În orice caz, DNA trebuie să aibă mijloacele legale necesare pentru a lupta eficient împotriva corupţiei. Şi da, această excrescenţă inutilă din interiorul sistemului parchetelor, Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, trebuie desfiinţată. S-au arătat pericolele pe care le reprezintă pentru independenţa judecătorilor şi procurorilor această structură în multele luări de poziţie ale unor asociaţii profesionale, dar şi a unor organisme europene (GRECO, Comisia de la Veneţia, Comisia Europeană), aşa încât nu insist asupra acestei chestiuni.

Însă, o întărire a rolului DNA în combaterea corupţiei nu se poate face fără o asumare clară de către Ministerului Public, de către Secţia pentru Procurori a CSM a derapajelor DNA din perioada 2014 – 2018. O analiză onestă a acestor derapaje ar fi benefică pentru reconstrucţia DNA, pentru ca această instituţie atât de importantă pentru statul de drept din România să poată funcţiona cu deplină responsabilitate, inclusiv în ce priveşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Totodată, nu trebuie trecut cu vederea că există realul pericol (dacă nu cumva deja acest pericol îl trăim deja) ca justiţia, aşa cum arată azi, pe acelaşi principiu al „puterii în interiorul puterii”, să cunoască o accentuată sindicalizare (***): lupta pentru putere „în interiorul puterii” mi-e teamă că e de natură să întărească mandarinizarea justiţiei, în ideea că unii membri ai puterii judecătoreşti, că sunt membri CSM sau membri ai unor asociaţii profesionale, şi-ar putea dori deţinerea tuturor pârghiilor administrative (a se citi: de putere) în interiorul sistemului. Italia, din păcate, a cunoscut şi cunoaşte o astfel de sindicalizare, criticată inclusiv de judecători.

Un astfel de posibil parcurs ar putea avea, dacă nu chiar se întâmplă acest lucru, un efect negativ cât se poate de clar pentru membrii reali ai puterii judecătoreşti (instanţe, judecători): delegitimarea consiliului judiciar şi a asociaţiilor profesionale în ochii judecătorilor. Și, e posibil, și pentru opinia publică, societatea civilă. Or, după mine, acest pericol ar trebui îndepărtat şi, un efect imediat ce ar conduce la evitarea sindicalizării, ar fi ca parte din atribuţiile administrative ale CSM să nu mai aparţină acestui organism, acesta să aibă doar un rol de avizare în raport cu aceste atribuții.

Pentru o imagine reală a puterii reale a CSM (repetiţia cuvântului real este deliberat făcută aici, pentru a sublinia reala problemă) este suficient să trecem în revistă atribuţiile de decizie pe care le are acesta: selecţia şi numirea judecătorilor; promovarea judecătorilor; disciplina şi deontologia (răspunderea disciplinară); protecţia imaginii judecătorilor; puterea de a emite avize în atenţia altor puteri ale statului. Nu există, din păcate, adevărate checks and balances cu privire la aceste atribuţii esențiale pentru funcționarea sistemului de justiție, astfel că celebrul dicton al nu mai puţin celebrului Lord Acton poate fi dureros de actual: puterea corupe, puterea absolută corupe în mod absolut. 

Accept că pot fi subiectiv şi că acest pericol există doar în imaginaţia mea, dar sunt mult prea multe semne care, din păcate, îmi dau dreptate cu privire la ce s-a întâmplat în ultimii ani în justiţie, mai ales anii 2017 – 2019. Or, nu este doar un truism că puterea distruge etica și responsabilitatea într-o organizație, că puterea slăbește mult nivelul ei de integritate, ci acest fapt se poate constitui într-o realitate cât se poate de palpabilă. El, acest pericol, poate și trebuie să fie corectat în viitorul pachet legislativ. Sau cel puțin, această chestiune, pusă pe tapet în cadrul discuțiilor ce urmează să aibă loc în consultările ce vor urma cu toți actorii interesați de modificările legilor justiției.

Nu în ultimul rând, nu este sub nici o formă de neglijat poziţiile Comisiei Europene şi a celorlalte instituţii europene, cum ar fi Comisia de la Veneţia, şi chiar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Reacţiile acestora, în raport cu dispoziţiile legale ce se doresc a fi modificate, pot avea, spre exemplu, consecinţe directe în ce priveşte fondurile europene, dacă Parlamentul European va condiţiona respectarea statului de drept de acordarea fondurilor, dar şi în ce privește modul în care este perceput statul român şi instituţiile sale în relaţiile cu celelalte state membre ale UE, cu instituţiile UE. Sunt convins că actualul ministru al justiţiei ia în calcul foarte serios aceste reacţii şi că nu vor fi derapaje de la prezervarea statului de drept aşa cum, din păcate, s-a întâmplat în timpul ministeriatului domnului Tudorel Toader. Ar fi bine ca și ceilalți participanți la consultări să conștientizeze acest lucru, că sunt asociații profesionale, că este vorba de CSM sau membrii ai societății civile, indiferent de ce poziție vor adopta pe parcursul consultărilor sau în pozițiile publice ce le vor avea.

În plus, urmează decizii importante pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene le-ar putea lua în curând în ce priveşte relaţia României, ca stat membru UE, cu instituţiile UE, din perspectiva respectării statului de drept. De altfel, profesorul Koen Lenaerts, actualul preşedinte al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, într-un articol recent (Noi orizonturi pentru statul de drept în interiorul UE), atrage atenţia că în viitorul apropiat CJUE se va pronunţa în sensul clarificării garanţiilor pe care tratatele fondatoare şi legislaţia UE le cere pentru ca instanţele (şi judecătorii) din statele membre să fie în mod real independente.

În final, e foarte serioasă şi gravă afirmaţia domnului preşedinte Iohannis, cum că s-a încercat măcelărirea legilor justiţiei în anii trecuţi. Şi ea nu trebuie trecută cu vederea. Aceste derapaje, mă refer la dorinţa de a controla justiţia, nu ar trebui să se mai întâmple.

Atât timp cât vorbim deschis despre aceste derapaje şi în măsura în care avem puterea şi forţa de a le opri, statul de drept poate şi este funcţional. În această cheie, văd că domnul Tudorel Toader spunea recent într-un interviu că „epopeea” scrierii modificărilor legislative ale legilor justiţiei s-a făcut în Parlament, la iniţiativa a 11 parlamentari şi că el, în toamna anului 2017 a trimis un material privind modificarea legilor justiţiei ce a fost modificat radical de Comisia specială din Parlament. Este uimitor cum domnul Toader prezintă doar jumătate din ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, faptul că proiectul dumnealui, acela prezentat power point, dacă vă mai amintiţi, avea propuneri care subordona mult mai clar justiţia decât modificările ce au urmat în Parlament. Derapajul a început cu acel proiect de lege elaborat de Ministerul Justiției în august 2017, condus la vremea respectivă de domnul Toader; iar inițiativa legislativă era cu adevărat de natură să subordoneze justiția la îndemâna unui singur om: ministrul justiției. La vremea respectivă au fost criticate acele propuneri discutabile, făcute de ministrul de atunci, aşa încât fac trimitere la discuţiile publice din acea perioadă.

(*) A se vedea un număr întreg dedicat autoguvernării puterii judecătoreşti şi a pericolelor pentru statul de drept ce au venit la pachet cu această autoguvernare în The German Law Review, Judicial Self-Government in Europe, Volume 19 - Issue 7 - 01 December 2018: Articolele au fost publicate şi the Cambridge University.

(**) ibidem

(***) Folosesc acest termen în sens peiorativ, adică faptul că poate exista un cartel şi în justiţie, în sensul unui monopol asupra pârghiilor de putere din interiorul justiţiei în mâinile unor puţine persoane. Evident, sindicalismul, care nu este propriu puterii judecătoreşti (în România este interzis de Constituţie), are un rol extrem de important şi pozitiv în domeniul social şi economic al unei societăţi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp