„Singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca oamenii de bine să nu facă nimic.”
Asta afirma în secolul XVIII politicianul englez Edmund Burke. Îmi pare una din cele mai profunde idei despre moralitate și implicare socială emise vreodată de mintea omului. Cu alte cuvinte, să stai degeaba și să nu faci nimic e foarte, foarte periculos.
Lenea, indecizia și indiferența sunt fatale. Răul, degradarea și entropia cresc atunci când forțele binelui nu se manifestă, ca să echilibreze și să oprească pericolul.
Originea miserupismului românesc
Scriu despre asta pentru că de curând m-am implicat în sprijinul unui candidat la primărie (din partea unui partid mic) și ce mi-au auzit urechile de la oamenii de rând în precampanie m-a îngrozit. „Nu vreau să aud de politică!” „Toți sunt la fel!” etc. Niște clișee care demonstrează că respectivilor, pe de o parte, fie le este lene să gândească, fie aceștia sucombă oboselii de a vedea că peisajul administrativ e neschimbat. Asta e interpretarea mea indulgentă, dar tot nu justifică agresivitatea cu care îți trântește câte unul „pleacă de aici cu politica dumitale“.
Le-am spus că „politică“ vine de la grecescul „politeia“, un derivat din „polis“ (oraș), și are, între altele, sensul de „drept a cetățenilor“. „A face politică“, spune DEX-ul, înseamnă „a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului“. Le-am spus că politica asta pe care o hulesc îi afectează în mod direct, chiar dacă ei cred că se pot fofila. Că prețul energiei și căldurii din apartamentele lor e reglat politic. Că aerul pe care îl respiră, că e poluat sau nu, are legătură cu politica. Cu cine e sus, acolo, la butoane. Că refugiul în viața lor particulară nu e o soluție, că mai devreme sau mai târziu politica îi ajunge. Că e musai să iasă din pătrățica lor confortabilă și să se intereseze de mersul trebilor cetății. Să fie cetățeni, proactivi și prosociali. Că autismul și închiderea și indiferența nu-i salvează.
Oboseală și negare
Sau poate că fuga și indiferența lor vine din ceea ce englezii numesc „denial“, negarea realității. Nu vor să vadă, pentru că e dureros. Sunt unii oameni care nu vor să știe dacă au cancer, de exemplu, pentru că nu pot suporta ideea. Sau nu vor să vadă că trăiesc într-o relație abuzivă. Preferă să se îmbete cu apă rece și să găsească justificări (șubrede) pentru orbirea voluntară cu care întâmpină realitatea. În aceeași logică, miserupiștii pe care i-am pomenit mai sus preferă să meargă în ziua alegerilor la grătar la țară, să bea bine și să se veselească. Și să uite că, iaca, au fost azi alegeri. Că „oricum nu câștigă decât corupții“, și „nimic nu se schimbă“. Bașca alte clișee pe care le auzim de ani de zile.
În psihologie stilul acesta de a gândi se cheamă „profeție autoîmplinită“, și se verifică peste tot: dacă tu crezi că nimic nu se schimbă, nici nu vei face vreun efort, cât de mic (că doar „nimic nu se schimbă...“). Ei, și ce să vezi, nici nu s-a schimbat nimic. Pentru că nu ai făcut nimic. Logic.
Efectul Kitty Genovese
Asta e una din explicațiile pe care încerc să le găsesc miserupismului și indiferenței ce caracterizează o pătură foarte largă de români. De fapt, sunt mai multe posibile explicații. Ne place să spunem că românii sunt „așa și așa“, răi și leneși etc. Or fi, dar există niște constante comportamentale general umane, care fac din oameni niște momâi indiferente atunci când e cazul să acționeze.
Pe 13 martie 1964 o newyorkeză pe nume Kitty Genovese era înjunghiată în apropiere de aprtamentul ei din Queens. Țipetele i-au fost auzite de vecini (numărul acestora era de 37 sau 38), însă nimeni nu a chemat poliția. Ulterior, într-o anchetă făcută de New York Times, vecinii-martori au spus că bănuiau că e vorba de o dispută domestică, deci nu au intervenit. Mulți au spus că se așteptau să intervină alții, dintre cei care au auzit-o pe femeie țipând. Se așteptau să intervină alții! Luați-vă câteva minute și gândiți-vă la ideea asta: „Se așteptau să intervină alții...“ E o descoperire enormă în psihologia socială (de atunci se numește „sindromul Kitty Genovese“), și un comportament verificat în multe alte situații.
Oamenii se așteaptă ca alții să facă ceva. Ei, cel mult, vor imita comportamentul celui care face primul ceva. Oamenii sunt ființe gregare și nu prea le place inițiativa. Au nevoie de un lider. Dar de ce să nu fii tu, cititorul acestui text, acel lider? Cel care, de exemplu, își convinge 2 prieteni să meargă la vot? Sau îi explică unei bătrâne ce și cum despre candidatul X sau Y? Sau strânge semnături pentru un partid cu niște candidați de calitate bună, sau le explică nătăfleților că a face politică e ceva pozitiv și important și moral etc.. Adică să nu mai cazi pradă profeției automplinite și nu lăsa nici pe alții să o îmbrățișeze (inconștient).
Închei cu alte cuvinte mărețe ale lui Edmund Burke: „Nimeni nu a făcut o greșeală mai mare decât cel care nu a făcut nimic, pentru că putea face prea puțin.“
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
https://www.youtube.com/watch?v=y5lSsIjw4do&feature=youtu.be