Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată naționala României jucând cu așa determinare. În anii lui Hagi sr. era mult talent, era un soi de lejeritate a jocului ce izvora, poate, din confortul pe care trebuie să îl fi simțit jucătorii fiindcă știau că pe teren e un tip, cel tocmai numit, care putea lumina jocul. Trebuie să ofere siguranță ideea că, dacă nu ai o direcție clară pentru minge, o pasezi lui Hagi și el cu siguranță știe. Dar confortul aceasta deschide și o capcană. Când nu mai e prezent, nu mai e nici echipa atât de sigură și clară în joc.
Paradigma în care a evoluat ieri România la Munchen arată ca jucător providențial echipa și, ca minte luminoasă din spatele ei, antrenorul. Ritmul jocului, tenacitatea cu care echipa s-a apărat, efortul de a se dubla constant, îndârjire cu care se aruncau în fața balonului pentru a-l bloca, totul calculat, nimic haotic, fără întâmplare, totul știință, tactică – noi nu suntem obișnuiți cu așa ceva! Sacrificiul evoluției de acest tip este lipsa jocului cu mingea; au jucat pentru minge, cu sub o treime posesie. Câștigul – precizia! Precizie în apărare, precizie în atac (cinci șuturi pe poartă, trei goluri), un pragmatism de neînchipuit pentru mentalitatea noastră, în care unghiul drept rareori are 90 de grade. Și, foarte important, deși era soare, deși efortul de a alerga după minge este mai mare, jucătorii României nu au părut obosiți! Au redus turația prin minutul 75 pentru a conserva jocul, pentru a se menaja pentru următoarele jocuri.
Până în ziua meciului, al doilea fapt dificil de închipuit la așa dimensiune este imaginea României din afara terenului. O mare civilizată de oameni zâmbitori, care populează piețe, care merg cu relaxare spre stadion, care cântă, care se bucură până la lacrimi. În meciul României s-au conjugat două imagini fericite într-o istorie globală tristă: imaginea jocului terifiant de exact al echipei, imaginea unei Românii serene din afara României, cu istoria tristă de a suferi așa înfrângere tocmai Ucraina, echipa vecinilor noștri atât de încercați!
În zece zile după alegeri, două evenimente de divertisment au captat opinia publică deplin: dacă a fost sau n-a fost un gest rasist corul de fluierături la adresa Coldplay-Babasha (eu cred că nu e un gest rasist) și meciul de fotbal al României. Asta într-un moment în care au fost furate voturi; într-un teritoriu în derivă în ceea ce înseamnă exemplele morale la nivel înalt în stat; într-o țară în care pactul la guvernare pare a fi cel de a urma calea Europei (pentru că dezvoltarea de acolo vine), dar pecetea acestui pact e partidul extremist, de care e nevoie pentru ca guvernarea să pară onestă (față de alternativă) – iar în umbra acestui sigiliu politic, guvernarea își acoperă abuzul. Poate părea suspect gestul unei societăți de a refuza îmbrățișarea cauzei drepte, aceea de a se revolta!
Simbolic, contractul social a fost distrus în România de către Putere în 1990. Deturnarea revoltei populare împotriva lui Ceaușescu și a sistemului gândit de el a eșuat în două etape: prima, 22 decembrie, când balconul lăsat liber de Ceaușescu a fost ocupat de Iliescu (fostul comunist trebuie să construiască democrația), iar a doua, la finalul primei mineriade, când conștiința Revoluției (tinerii din Piața Universității) a fost spulberată cu târnăcopul sub aplauzele șefului statului. Atunci, vocea comunității a fost stinsă. Acum, Parchetul Militar încearcă să spele sângele care acoperă acele vremuri. Când instituțiile statului își dau mâna pentru a demola mentalitatea viitorului, e nevoie de timp pentru a găsi calea.
Imaginea care a rupt dinamica frumosului românesc din Munchen a venit din tribuna oficială. La meci a fost prezent premierul României. Un domn care a început o facultate privată imediat după Revoluție. Și-a luat licența la mai mult de zece ani de când a început facultatea, poate nu întâmplător numai după ce facultatea privată unde s-a școlit a fost acreditată. Premierul anterior e acuzat de plagiat. Dacă ne uităm pe listele de partid de guvernare pentru Parlamentul European, trebuie să treci de jumătatea listei ca să vezi un om valoros (Siegfried Mureșan), până acolo sunt oamenii de relații de partid. Dacă ne ducem un mandat înapoi, ne lovim de Dragnea. E un șah constant la instituțiile statului, care tind să fie decredibilizate mereu. Rămâne România din afara României, ca ancoră de normalitate în momente de criză.
În țară, artizanul victoriei, domnul Edward Iordănescu, are un salariu de mizerie față de ce înseamnă performanța vizibilă luni. Două sute cincizeci de mii de Euro, de douăzeci de ori mai puțin decît i-a oferit o echipă din Orientul Mijlociu înainte de începerea Europeanului de fotbal.
În Caracal, fostul primar, legat măcar moral de explozia cisternelor de la Crevedia, este ales fără mare stres (peste 71% din voturi). Probabil mulți alții în țară, cu legături morale mai ușor de suportat, dar la fel de dificil de asumat ca exemplu. Singurul răspuns care îmi vine în minte e că toți acești oameni care au votat așa, dacă ar avea poziții similare, ar face lucruri similare.
În acest sens, cred că România, ca imagine frumoasă, a abandonat momentan căutarea sensului prin politică. Și își caută vocea. E un exercițiu pe care Ucraina l-a trăit politic prin Maidan. Și-a găsit vocea în persoana unui politician-actor, devenit star într-un context deplorabil în care e prinsă țara sa, invadată de Rusia. La noi, deocamdată, vocea vine ca distracție. Discuții Coldplay-Babasha, un meci de fotbal.
Cum spune Mircea Lucescu, acest rezultat e bun doar dacă atrage după el rezultate la fel de bune. Dacă nu va atrage, e doar o excepție. Excepționalul românesc, fragmentar. După meciul de luni, pare că e prima dată cînd nu e așa. Că nu e o întâmplare. Poate se poate. Hai România!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.