Nici nu visam în anii 90 situația în care azi mă decid să merg la meci în Germania, mâine îmi cumpăr bilet, avion și hotel și poimâine sunt în Marienplatz cu o halbă de bere bavareză în mână. La campionatele mondiale și europene „de pe vremea mea”, aveam echipă, aveam valoare, dar românii din tribune erau puțini. La un salariu lunar de 100 de dolari pe lună, nimeni nu-și permitea să meargă după echipă, suporterii din tribune fiind în general români stabiliți înainte de 89 sau imediat după în țările unde se desfășurau meciurile.
La Munchen, am văzut acum pentru prima dată „la ai noștri” ce invidiam pe atunci la alții: prosperitatea. Zeci de mii de români au inundat străzile orașului, venind din țară și din toate colțurile Europei. Pentru majoritatea, a fost un efort, inclusiv financiar, însă unul pe care și l-au permis. Drumul a fost greu, am pornit de jos de tot, am îndurat umilințe și am strâns din dinți, dar am reușit cumva să ajungem la liman. Unii vor spune că românii de la Munchen nu sunt ilustrativi pentru românul „obișnuit”. Am văzut oameni care au venit cu avionul sau cu mașina, care au venit pentru o noapte sau care stau la toate meciurile sau chiar la tot Campionatul European, plimbându-se dintr-un oraș german în altul, m-am întâlnit cu români din Timișoara (mulți), din Cluj, Craiova, București, Spania, Franța, cu „italieni” sau „britanici” de-ai noștri. A fost o ocazie unică pentru românii din toate Româniile să-și dea întâlnire într-un singur loc, iar impresia pe care le-au făcut-o străinilor - vechea noastră obsesie - a fost una foarte bună. Localnicii i-au privit pe românii din Munchen cu simpatie, deși cu oarecare mirare. De unde au apărut oamenii aceștia? Da, se așteptau la scoțieni să le umple orașul și buzunarele și să le golească rezervele de bere, dar nu la români.
Ca să citez o replică de film, de bine, de rău, o ducem bine! Ne-a luat 35 de ani ca românii să nu mai fie desculții Europenelor. Să-ți permiți să mergi la meci pe banii tăi, fără vize și fără să te simți sărac este o mare realizare a generației mele. Orlando Nicoară îmi amintește că, prin anii 90, unul dintre locurile comune în comentariul sportiv de la noi era că România nu e dorită în fazele finale ale diverselor competiții pentru că „nu are putere economică”, altfel spus avea echipă, dar n-avea suporteri care să plătească pentru bere. Acum, dacă fiecare român dintre cei 30.000 (numărați de UEFA, eu cred că au fost mai mulți) a cheltuit în medie 1000 de euro în această deplasare, asta înseamnă 30 de milioane de euro „investiți” de români în Germania la un singur meci. Minimum 3 meciuri câte vom juca sigur asta înseamnă 90 de milioane. Germanii au toate motivele să ne dorească să rămânem cât mai mult la acest campionat.
România nu este doar un teritoriu definit geografic. România este o idee. Cu cât românii cred mai tare în această idee, cu atât țesătura națională e mai puternică. România este, de fapt, suma tuturor întâlnirilor bune pe care le au cei care se numesc și se recomandă fără rușine români. România celor rămași în țară și România celor plecați în străinătate s-au întâlnit într-o zi de vară la Munchen, s-au îmbrățișat, au dansat Ciuleandra în Marienplatz și au cântat de 100 de ori „Deșteaptă-te, române!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.