Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Gestul politic Coldplay la București

Coldplay - Babasha

Foto: captura video / Facebook Mihai Roman

Coldplay este printre ultimele trupe venite pe scena rock-ului alternativ cu origini în grunge. În anul în care lansau discul care i-a făcut celebri, A Rush of Blood to the Head (2002), trupa Travis avea lansat The Man Who (1999), părinții lor, Pulp, se destrămau, Oasis erau la apogeu și începea declinul. Dacă ascultăm A Rush… - care este cel mai bun disc al lor – în comparație cu cele mai profunde sondări ale condiției umane din rock-ul epocii, văd în el armonii ușor de urmărit ritmic și tentații discursive îndulcite a ceea ce a creat cea mai întemeiată formație britanică a anilor 90 (-2010), Radiohead. În același timp în care sunt post-Britpop, Coldplay sunt „music for the mases” pentru ceea ce înseamnă propunerile tematice și sonore ale celor de la Radiohead [OK Computer (1997) este cel mai bun disc din rock-ul alternativ european și unul dintre cele mai bune discuri din toată muzica rock, la fel cum A Moon Shaped Pool (2016), cu piesele „aruncate” pe disc în ordine alfabetică și cu fuziunea rock-muzică contemporană-pop naiv, este una dintre cele mai consistente rostiri muzicale din acest secol rock).

Coldplay doresc să exprime o idee politică importantă, turneul e dedicat unei cauze sociale cât se poate de nobile și de întemeiate astăzi, într-un occident care ar trebui să fie despre drepturi, recunoaștere reciprocă sau despre eradicarea sărăciei: problema incluziunii sociale, a egalității de șanse. În muzica rock, un exponent de seamă al unei idei de acest fel este U2. Pe scenă e un moment ancorat în societatea locală, un moment care semnifică ideea turneului. În acest sens, Coldplay a vorbit despre artiștii străzii văzuți în centrul capitalei, despre valoarea lor, dar ca expresie a realității politice pe care o reprezintă au ales să urce pe scenă o persoană cu multe vizualizări pe youtube, cu priză la public, pe Babasha. În gestul celor de la Coldplay există o confuzie semnificativă.

Babasha reprezintă realitate de succes. El este o persoană cu originea într-un grup minoritar, care are succes muzical în România (în orizontul culturii de masă). Prin faptul că există succes, Coldplay ratează contextul politic la care se referă ideea de incluziune, mai ales când persoana aleasă ca reprezentativă și urcată pe scenă nici măcar nu e interesată de această problematizare (Babasha nu este un apărător al egalității de șanse, nu este un luptător împotriva sărăciei comunității rrome, nu întoarce succesul de său pentru o cauză socială care să întemeieze opțiunea celor de la Coldplay).

Pentru situația politică menționată, Babasha este o excepție. Păstrând proporțiile succesului, situația lui Babasha este similară cu a muzicianului de culoare celebru în muzica pop sau rap - Beyonce sau Rihanna, ca să numim două persoane cu care Coldplay a colaborat pentru o piesă, sau Snoop Dog, care nu sunt, astăzi, reprezentativi pentru marginalizarea pe care o suferă în continuare minoritatea din care provin. Ele sunt personalități integrate în cultura de masă, folosite ca exemplu de reușită în integrare, egalitate de șanse. Ei pot fi chiar armele ideologice pe care conservatorismul le poate folosi împotriva politicilor de incluziune (dacă X și Y au acest succes în cultura de masă, este evident că incluziunea a avut loc; doar cei nemerituoși nu reușesc). În realitate, pentru ideea pentru care Coldplay afirmă că luptă, Babasha nu este un exemplu nici ca minoritar, nici ca artist. 

Urcându-l pe scenă, Coldplay îl legitimează pe Babasha ca artist. E un transfer de autoritate și, intuitiv, fluierăturile cred că s-au îndreptat împotriva acestui gest de autorizare. Pentru expresiile auzite pe scenă din primele rânduri, relatate de Tudor Giurgiu de exemplu, emițătorii lor nu au nicio scuză! Acel tip de raportare discriminatorie este descalificantă și motivează inițiativa Coldplay. Dar o motivează a posteriori, fiindcă gestul politic întemeietor este ratat. Babasha este o persoană cu origine într-o zonă vulnerabilă, dar este excepția zonei respective, iar acest lucru este vizibil în clipurile sale, în versurile sale, care au indicatori de status semnificativi (persona muzicală a lui Babasha are case peste posibilitățile clasei de mijloc românești, are mașini deosebite), care îl despart definitiv pe Babasha de ideea că ar fi un exponent al unei pături sociale discriminate. El este o imagine de succes (cu o valoare culturală reprobabilă ca urmare a conținutului discriminatoriu existent tocmai în muzica sa).

Aici e observabilă superficialitatea Coldplay (până la urmă nu l-au ales de pe stradă pe Babasha, ci după numărul de vizualizări de pe youtube – de ordinul zecilor de milioane). Conținutul existent în muzica lui Babasha este mai ușor de acceptat social decât ceea ce vedem în trap-ul cel mai violent sau în maneaua rudimentară (cu texte usturător de discriminatorii în relație cu femeile, persoanele sărace, societatea lipsită de „succes”). Însă este tot exponentul unei culturi marginale - dar nu una discriminată, ci una discriminatorie prin modul în care Babasha își reprezintă presupusul succes și accesul la bunuri materiale (inclusiv imagini ale unor femei-obiect) presupus inaccesibile omului de rând. Și care se instituie, astfel, ca o referință socială (pentru valori dificil de acceptat moral inclusiv în zona culturii de masă).

În fapt, mai ales prin toată investiția PR în jurul fluierăturilor, de la victimizare la reorchestrarea muzicală din a doua seară, culminând în discursul prin care Chris Martin a inversat sensul fluierăturilor inițiale în clipa în care a cerut să fie huiduit în seara a doua, ca efect cathartic (un mod hollywoodian de detensionare a protestului întemeiat valoric și de încadrare a sa în cultura de masă), devine și mai clar faptul că trupa Coldplay este (doar) o cărămidă în mecanismul comercial global. Unde ideile importante – lupta împotriva sărăciei, lupta pentru incluziune și egalitate de șanse – sunt mecanisme pentru capitalizare: spectatorului îi este vândută iluzia participării la o cauză nobilă, în timp ce el nu deține instrumentele conceptuale prin care să descifreze jocul comercial în care victimele (săracii, marginalizații) sunt (doar) folosite (adică și mai victime). Industria spectacolului trebuie să meargă mai departe, cât mai curată.

La scară comercială mare, singurul artist care articulează în mod veritabil, azi, condiția marginalului și o încadrează demn în reprezentații spectaculoase vizual și conceptual (intelectual) este Roger Waters. Turneul This Is Not A Drill e mărturia acestei realități discursive.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Razvan check icon
    Exceptional !
    Respect !
    • Like 0
  • Foarte corectă analiză!
    • Like 2
  • RazvanP check icon
    Ce nu înțeleg toți "umaniștii de mucava", începând cu "roacării" miliardari, politicienii care le țin hangul și "formalacii" de opinie care le cântă în strună e că provoacă fix efectul contrar. Nu numai că gestul de la concert nu va îmbunătăți *integrarea" (între noi fie vorba, nu integrarea romilor în societatea românească este problema ci mai degrabă integrarea românilor în cea a romilor...) cel mai probabil va genera, tăcut, la firul ierbii, fără acces în presa mainstream controlată de intelighentsia idealistă dar cu mare succes și tracțiune în social media necenzurată o reacție contrară, de creștere a respingerii și frustrărilor.
    Poți să ai în plan public toate pozițiile corecte, care dau bine "în poză", toată polologhia fancy, în privat tot la Gigi d'Agostino ajungi, în final.
    Iubirea cu forța se cheamă viol, chiar și susținut de politicieni, intelighentsia și zugrăvit exclusiv drept "partea bună a Forței"....
    • Like 6


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult