Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Chiar vreți să faceți ceva?

Nimic mai dezolant ca neputința, neștiința și resemnarea! Cele „trei surori” deloc cehoviene visează la o Moscovă năbădăioasă, dar nu se mișcă din loc. Își plâng de milă una alteia. Degeaba, voci critice spun că „nu e bine”, ba chiar că „e foarte rău”.

Chiar vreți să faceți ceva?

Ministerele cheltuiesc bani, câteodată în neștire, pentru studii de fezabilitate, de impact, de toate felurile și:

  • în școli fenomene rele se propagă ca focul în bibliotecă.
  • manualele și performanța multor dascăli agresează elevul, cum spune profesorul Solomon Marcus.
  • încă nu suntem în stare să punem în acord școala cu lumea în care trăim și să pregătim elevii/studenții pentru un viitor impredictibil.
  • pași concreți și benefici sunt puțini și obținuți cu eforturi exagerat de stresante.
  • încă nu înțelegem și nu acceptăm că școala e școală pentru că sunt elevi și studenți, și nu pentru că sunt profesori; aceștia există pentru a-i ajuta pe aceia să devină ceea ce potențialul lor indică, iar misiunea profesorului este vitală, esențială în a scoate la lumină acest potențial. Elevii, studenții nu sunt cutiile în care profesorii pun/aruncă ce cred ei, ce le cer documentele școlare. Elevii, studenții trebuie „scoși” din cutie, trebuie învățați programatic să gândească în afara „cutiei”, în acord cu potențialul lor stimulat să apară și să se concretizeze în forme personalizate. Dacă birocrația educației e meșteră la a crea „cutii”, profesoratul ar putea deveni expresia modului creativ de a duce educația la învățare pe drumul propriu al elevului/studentului.
  • încă nu punem pe prim plan, în Educație, restructurarea completă a modului și modelelor prin care principii etice și de integritate ar trebui să funcționeze în toate ciclurile școlare, inclusiv în studiile doctorale.
  • ne e teamă sau nu știm ce e sau nu dăm doi bani sau nu înțelegem ce este comportamentul moral care structurează un caracter. Școala a pierdut deocamdată lupta cu formarea caracterelor. A ajuns ceva obscur, un cuvânt uitat din limba moartă a civilizației morale. Ceva de rușine! Aproape nimeni nu mai spune: „sunt un om cinstit”! Dar aproape toți spun: „asta e”, asta e lumea în care trăim. De ce am ajuns la pragul aproape insuportabil al eșecului nostru ca societate în a pune lucrurile esențiale pe drumul drept, al încrederii și al integrității? A, clasa politică? De ce ne supără afirmația că aceasta suntem noi? Dacă nu ne recunoaștem în ea („eu nu i-am votat!”), de ce preferăm să ne retragem, să ne liniștim de capul nostru, fără să vedem că fiecare tăcere, fiecare neparticipare, fiecare absență ne împinge ca țară înapoi, deși facem eforturi disperate, de multe ori, să mimăm mersul înainte?
  • atenți la a nu greși, la a pedepsi, complicăm ineficient cadrul legislativ care nu pune accent pe prevenire, pe deschiderea minților spre înțelegerea autentică a ce înseamnă să fii liber.

Școala a pus la zid ideea de autenticitate. Aceasta este „ucisă” ritualic în „lumea ca spectacol” pe care o încurajează diversele hardware ale spațiului public: politicul, media.

O recentă dezbatere organizată de Grupul pentru Dialog Social, moderată de domnii Gabriel Liiceanu și Andrei Cornea, a avut două subiecte, unul despre plagiat și universitate, altul despre lucrările științifice ale deținuților. Numitorul comun este exact principiul etic, comportamentul integru. Dar despre asta nu s-a discutat deloc. Erau trei miniștri de față (Justiție, Cultură, Educație), un fost ministru al Justiției, personalități fiecare. Era ceva ieșit din comun prezența lor acolo, disponibilitatea de a răspunde (ne)mulțumitor la întrebări. 

Unele acuzatoare, desigur, altele bazate pe o slabă cunoaștere a domeniului educației, al justiției. Presa dorea să comunice publicului, justițiar, că vor fi sancțiuni, că vor fi făcute reparații (retragerea titlului de doctor ș.a.). Presiunea, la un moment dat, a fost sesizabilă, mai ales în ce îl privea pe ministrul Educației. 

Ceea ce participanții doreau, ca de multe ori în spațiul public, era afirmarea clară a unor răspunsuri care să arate că încrederea e meritată, că întreg sistemul pune la bază, competențe, abilități, desigur, dar și că el se bazează pe câteva valori esențiale privind etica și integritatea. Care trebuie afirmate tot mai insistent, tot mai clar. Nu am auzit, din câte știu, acele voci care să promoveze sistematic în spațiul public aceste valori. Politicul? Abia știe să lege o frază, necum să fie vector moral. Biserica Ortodoxă Română? Are alte preocupări. Familia? Stresată de traiul zilnic, de ambiții de a se autodepăși în performanța socială, de a „evada” din România neputinței de a fi cinstit și de a fi cu adevărat liber, de a vedea că există speranța că va fi o bună zi de mâine.

Chiar vreți să faceți ceva?

Buna zi de mâine înseamnă ani buni de muncă pentru un scop, nu pentru a pretinde că.

Un ministru poate fi bine intenționat, poate ști cum trebuie făcute lucrurile, dar dacă are o problemă de comunicare cu ceilalți, în spațiul public, atunci va fi greu. Educația și Comunicarea, Justiția și Comunicarea, Cultura și Comunicarea, merg mână în mână.

Cât poate face un ministru? Cât i se poate cere unui ministru? De ce acceptă cineva să fie ministru când e previzibil că, în contextul actual, rata succesului e scăzută?

Nu știu.

Știu, însă, că așteptările sunt mereu mari, suntem încă o societate care e obișnuită să aștepte, precum cei doi vagabonzi beckettieni din Așteptându-l pe Godot. Așteptarea enervată, dureroasă, tragică a unui Godot care nu (mai) vine la întâlnire. Întâlnirea care le va da speranța.

Chiar vreți să faceți ceva?

Dar cum poți construi ceva dacă terenul e nesigur?

Cum poți face ceva? Simplu: …vorbe, vorbe, vorbe….

Noua oratorie a lucrului vorbit și nefăcut e tot mai consistentă. Între timp, trec anii, se sparg în luni și acestea în cioburile fiecărei zile care ne taie puțin câte puțin. Iar noi, fachirii de acum, învățăm mersul pe cioburi care ne încetinește, dar măcar ne doare. E bine. Mai e și buna zi de mâine.

Text apărut pe blogul autorului

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Sistemul e prost făcut. Stimulentele pentru perfectionarea cadrelor didactice - punctele la dosar realizate pe baza participării la cursuri - au distrus și ceea ce mai rămăsese din sistem. Cursurile, de orice fel, sunt folosite pentru a sifona fonduri în buzunarele descurcăreților ( membri ai unor partide sau oportuniști ). Pe de altă parte, participanții - strângătorii de puncte - fac zeci de cursuri, unele repetate, la care evaluările sunt de formă, ierarhie valorică nu există (dacă ar fi măcar un pic de exigență, organizatorii ar rămane fără participanți ). Nimeni nu verifică dacă sunt folosite la clasă cunoștințele, deprinderile dobândite.
    Cu aceste puncte la dosar se face departajarea între două cadre didactice care își dispută un post, o catedră. Îți poți pierde postul dacă nu ai cantitatea de puncte, deoarece calitatea nu contează.
    Nu numai pușcăriașii scriu cărți, ci și profesorii, învățătorii, educatorii. Trebuie să aibă ISBN și punctele sunt ale tale. La fel e și cu articolele. Iei grila de autoevaluare și urmărești fiecare punct. Poți realiza fiecare punct : poți scrie cărți, poți organiza festivaluri ( între două școli ), simpozioane ( fără să aibă o adevărată valoare, nimeni nu le evauează ), să scrii într-o revistă școlară obscură, articole fără valoare, de cele mai multe ori copy-paste.
    Nimic din toate astea nu ar fi rău. Ar fi bine dacă s-ar aprecia calitatea, nu cantitatea. Ar fi bine dacă evaluările cursurilor, cărților, articolelor ar fi corecte . Validarea calității pregătirii unui cadru didactic nu s-ar face pe cantitatea de cursuri, cărți, articole, activități, ci pe valoarea, impactul real al acestora în acrivitatea respectivului cadru didactic.
    Câștigător ar fi copilul. Ar rămâne în învățământ profesioniștii .
    • Like 2


Îți recomandăm

ANAF - declarații online

În ultimele două luni și jumătate, multe dintre instituțiile publice din România au descoperit că pot funcționa și fără dosar cu șină. O ordonanță dată de Guvern în perioada pandemiei le obligă astăzi să primească de la cetățeni documente în format electronic și să le răspundă în același fel. „

Citește mai mult

Emil Hurezeanu

„Altă soluție nu mai e. Nu avem încotro. trebuie să recurgem la cele mai bune strategii pentru obținerea acestor bani și, mai ales, pentru folosirea lor”, spune Emil Hurezeanu. (Foto: Inquam Photos/ Virgil Simonescu)

Citește mai mult

Meat-up

În vara lui 2018, Paul Petri şi Vio Nechiti și-au deschis un restaurant de burgeri în Cluj, după ce și-au cultivat și antrenat pasiunea pentru gătit în bucătăria unui restaurant de 4 stele din Anglia.

Citește mai mult

Teodosie împărtășind

ÎPS Teodosie, fost Snagoveanul, actualmente Tomitanul, s-a eliberat de sub dictatura distanțării sociale și a împărtășit mai mulți copii, cu aceeași linguriță. Un gest de sfidare față de autorități, de nesupunere și de declarare a autonomiei sale de ierarh. Patriarhia însăși a găsit acțiunea ÎPS-ului de la malul mării „ostentativă” și a recomandat respectarea legilor țării.

Citește mai mult

Bright Sky - Oana Pellea

„Femeile aflate în situații abuzive au fost prinse într-o cușcă cu lei. Forțate să rămână în domiciliu alături de un partener agresiv, nu li s-a oferit posibilitatea de a pleca mai departe de în jurul blocurilor”, spune Simona Voicescu, directoarea executivă a Asociației Necuvinte, care oferă sprijin victimelor abuzurilor domestice.

Citește mai mult