Când m-am despărțit de domnul I. Fischer, cel mai mare lingvist latinist pe care l-a dat cultura română, am avut prima oară sentimentul tragic al dispariției unei comunități. Toamna târzie răvășea până la insuportabil suferința minunatului cimitir Bellu sefard. Mormintele unor personalități din istoria României și ale unor persoane de mai modest renume erau deopotrivă năpădite de iederă parazită, stelele funerare - hâite, aleile - scufundate în mâzgă de frunze ude, copacii venerabili - abia ținându-se în bătaia vântului de început de noiembrie. Psalmul pe care l-am auzit atunci nu-l voi uita niciodată: purta în inflexiunile lui sfâșierea totală a lumii acesteia și, paradoxal, melancolia nădejdii ultime.
De atunci, plimbările mele prin cartierul evreiesc din București, de care sunt inextricabil legat, au avut mereu cearcănul despărțirii de domnul Fischer și revolta iscată de felul în care statul român a ales să-și bată joc de amintirea unei comunități care a contribuit atât de mult la istoria intelectuală, economică, socială a României, în fond la modernizarea ei structurală.
Nici astăzi statul român nu a reușit să spele rușinea vânzării efective a propriilor cetățeni, tertip pe care-l putea imagina numai un regim carceral absolut scelerat. Și astăzi vechiul cartier evreiesc zace descompus în mijlocul Bucureștiului, mișunat de locuitori de pripas care, cu largul concurs al administrațiilor locale succesive, l-au adus în pragul prăbușirii. Mai târziu decât spera Ceaușescu, e drept, ca să aibă un motiv să-l arunce sub lamele buldozerelor. E cel puțin uimitor că statul nu a reușit stabilească, de comun acord cu vechii proprietari, restituirea in integrum a proprietăților și, în cazurile în care această procedură nu ar fi fost posibilă, să contribuie la restaurarea demnă a memoriei vechilor locuitori ai zonei.
În centrul țării se întinde pe suprafețe de ample dimensiuni o plagă similară. De la Orăștie la Drăușeni, după formula consacrată, sângerează în tăcere și fără sfârșit Terra Saxonum. Vânduți la bucată de același regim criminal, sașii și-au lăsat în urmă patria, plecând cu te miri ce în câteva geamantane într-o țară în care, la prima generație, s-au simțit stingheri. Arderea podurilor la care au fost aproape constrânși de regimul național-comunist al lui Ceaușescu a lăsat în inimile unei generații întregi un vid atroce și, în spațiul din urmă, dezastrul pur pe care-l aduce nu numai depopularea, ci pe care-l provoacă, la foc mic, pierderea rostului comunitar. De mai bine de treizeci și cinci-patruzeci de ani, casele din zeci de sate altădată vii, prospere și funcționând într-o matrice de neînlocuit, zac nu numai pustiite, ci îndură aceeași batjocură a unora care nu le înțeleg rostul.
Regimul lor de proprietate extrem de complicat le face, din vina morală a statului român, irecuperabile. O restitutio in integrum, deși extrem de dificilă, pentru că statul român ar trebui să-i identifice pe eventualii moștenitori aflați acum la a treia generație în Germania, rămâne singura soluție. Dacă acest pas ar fi făcut, situația satelor săsești ar rămâne în continuare neclară. Aceasta pentru că nimeni nu știe ce ar face proprietarii cu ele, dacă ar mai avea interesul, mijloacele, forța morală să le pună la punct.
Mai mult decât case de vacanță sau de petrecut ultimii ani de pensie nu ar fi niciodată. Vânzarea lor unor terți, așa cum s-a întâmplat pe alocuri, chiar unor străini entuziaști de traiul ecologic din Transilvania, nu e în stare să revigoreze spiritul comunitar în albia căruia au răsărit, după observațiile experte ale extrem de puținilor sași rămași în România. De asemenea, oricât de eroice și de răzbătătoare, cele câteva fundații și ONG-uri interesate de reconstrucția satului săsesc tradițional nu au și nu vor avea, ca orice entitate nesistemică, forța de a reconstrui și întreține nici măcar monumentele reprezentative ale respectivelor sate. Indiferența, corupția și imbecilitatea esențială a statului român aduc la stadiul de ruină –prin neconstruirea de infrastructură de toate felurile: drumuri, utilități, digitalizare, devalizarea marilor companii de transport, investiții stupide – și ce refac, cu eforturi supraomenești, aceste ONG-uri eroice. Manole este, nedezmințit, român. Satelor săsești din Ardeal le lipsește, de fapt, ce lipsește întregii Românii: o viziune de dezvoltare care să salveze funcțional aceste comori, fără să le muzeifice pășunist, dar și fără să le calce în picioare duhul, așa cum se întâmplă mojicește de atâtea decenii.
Totuși, durerea dispariției comunității nu se va stinge niciodată. Nu cunosc nicăieri în România un loc mai impresionant decât cimitirul săsesc din deal de la Sighișoara. Construit pe coasta din afara zidurilor cetății, cimitirul acesta în trepte poartă în sine, esențializate, misterul, demnitatea, organizarea, inteligența, echilibrul, severitatea, ingeniozitatea, ierarhia și calmul unei lumi cu totul dispărute și atât de străine, în fond, înțelegerii comune din România de astăzi.
Dintre cohortele de turiști care se bucură de Piața Cetății, trepădează pe Scara Acoperită și ajung la Biserica din Deal, români sau străini, puțini intră pe portița deschisă a cimitirului și aceasta doar pentru câțiva pași fără convingere.
Or, dincolo de oribilele termopane, chinezăriile inevitabile, tărăbuțele de târg sărac și cele câteva terase cu mâncare proastă din cetate, spiritul zdrențuit al orașului s-a retras printre pinii, brazii, scorușii și arțarii din cimitir, pe aleile lui largi și pe cărăruile lui în trepte care alcătuiesc cel mai desăvârșit de rațional labirint posibil în 3D. Fatalmente limitat spațial, deși ocupă o suprafață apreciabilă, cimitirul a fost folosit continuu de douăzeci și ceva de generații. Din respect și din grijă pentru cei de pe lumea cealaltă, vechile pietre de mormânt străjuiesc aleea principală. Luterani, dar cu conștiința ierarhiei civile, sașii nu se îngroapă în piramide, dar își trec cu grijă pe pietrele tombale ocupația mundană: primarii, notarii, farmaciștii, doctorii, profesorii, avocații, arhitecții se fac remarcați cu discreție. Urmează tot soiul de breslași, funcționari, câte unul mort pro patria și apoi sutele de alții. Zdrobitoare sunt două grupuri de soldați din Primul Război, soldați care s-a întâmplat să moară departe de patrie, unii cu nume alsaciene de rezonanță franceză, alții unguri, italieni, slavi, catolici, protestanți și doi musulmani, probabil bosniaci. Ceea ce farmecă însă este că locul acesta își depășește, ca nici un altul pe care l-am văzut până acum, funcțiunea. Nimic nu te face să crezi că ești într-un cimitir mai degrabă decât în cel mai hoffmannian parc posibil. Profesori universitari de romantism îmi spun că aici și numai aici s-au întâlnit cu umbra lui Tieck, a lui Jean Paul și a lui Novalis.
Totuși, în spațiul acesta în care domnește nu angoasa morții, ci misterul în expresia lui septentrională și, deci, în care te-ai aștepta la un soi de suspendare a timpului, viermele cel mai prozaic al vremii roade de zor. Aflat în stop-cadru funcțional în anii 80 (cei îngropați după 1990 sunt cu totul sporadici), cimitirul acesta halucinant de frumos e cât se poate de neîngrijit. Parohia Evanghelică, de care ține, e cu mult depășită de sarcina financiară consistentă a recondiționării lui minim invazive, dar atât de necesare. Întâmplarea a făcut că, acum șase săptămâni, când am intrat în el prima oară anul acesta, am fost întâmpinat la intrarea secundară de pe Umweg de un container de gunoi revărsat și de o explozie degradantă a vegetației parazite. Zilele trecute, gunoiul era strâns cum-necum și buruienile tăiate în mare. Dar asta numai ca să vădească dezastrul scărilor prăbușite, al mormintelor strâmbe, al stelelor cu litere șterse. În degringolada asta, trei turiști germani, probabil nepoți ai unor sași sighișoreni, își căutau cu febrilitate strămoșii. Fără succes, desigur. Cu mijloacele ei insignifiante, parohia evanghelică, și ea disparentă, nu poate suplini eforturile comunitare care au cultivat cimitirul atâta amar de vreme. La fel ca etern prigonita comunitate evreiască, și cea săsească este, spre rușinea și spre paguba incalculabilă a României, doar o umbră a ceea ce a fost. Moștenirea de asemenea inestimabilă pe care cele două comunități au lăsat-o, siluite, României are nevoie de implicarea directă a statului român, ca minimă formă de reparație morală și spre câștigul lui nemeritat.
Dar ce să așteptăm de la această entitate care se numește statul român, atât de concretă când umilește și atât de abstractă când trebuie să dea socoteală? Cred cu tărie că singura formă de ieșire din marasul nostru de natură morală este educarea generațiilor succesive în spiritul bun al comunității și al întrajutorării. De aceea, nu pot privi decât cu dezgust cum, în abisul civic, politic și moral în care ne găsim, întâistătătorii a două instituții fundamentale de orientare morală din România aplaudă frenetic un discurs imberb, ieșit din epura toxică a naționalismului fără cauză și fără orizont care s-a obișnuit să ne ia aerul de decenii întregi. Dar sunt, în ordinea lumească a lucrurilor, Biserica Ortodoxă și Academia Română aceleași instituții cu cele omonime de dinainte de 1948? Răspunsul la această întrebare, deloc retorică, este cheia înțelegerii derivei noastre morale.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Naționalismul ne ia aerul, exact. Strigător la cer e că vârfurile care îl încurajează au experimentat o deschidere universală în formarea lor și se mai desfată cu ea, probabil. Pentru noi, însă, au ales limitarea, închistarea, sufocarea. Unii simțim că suntem intoxicați și lipsiți de un bun vital, alții nu, dar tuturor ni se face o nedreptate imensă.