Cinci fețe ale falsității

Foto: Guliver Getty Images

Ora 7.

Deschizi televizorul si te întâmpină un subiect (fals) senzațional. În căutare de divertisment, schimbi canalul, iar o figură de o perfecțiune retușată, într-o (pesudo)română îți explică de ce sunt „în trend” „jeanșii” asortați cu un „bomber”. Decizi să te relaxezi cu o muzică (playback), în timp ce savurezi câteva bruschete cu gust de șuncă și o porție de cereale cu gust de miere, până să urci în mașină și să mergi pe o șosea (aparent) asfaltată, să lași copilul la școală. Doamna învățătoare te așteaptă cu o listă de cheltuieli pentru cele educaționale, pentru că (pseudo) procentul din PIB alocat educației de 6% este, de fapt, 2,98 și abia ce acoperă salariile profesorilor. 

Ora 9

Ajungi la serviciu. Fișa postului are 9 pagini, dar nu ai stat niciodată să le citești, pentru că știi că principala sarcină e „să îți vezi de treabă”. Și așa l-ai obținut cu greu, după ce ai șters din CV două masterate să nu fii catalogat (supracalificat) și ai adăugat două stagii de practică fictive, să nu pari „fără experiență”.

Ora 17

Ieși de la serviciu și constanți când ajungi acasă că sigur ceasul minte că e ora 19, cu toate că ai petrecut două ore în trafic. Copilul a mâncat deja cu bona, după ce a ieșit de la meditațiile la matematică, un imperativ în clasa a doua, pe motivul că „toți ceilalți copii merg”. Oricum, e devreme. Ai timp suficient pentru două selfie-uri cu descrieri filozofice, care să arate comunității online oglinda unei zile perfecte. Accidental, vezi într-o postare că vecinul de deasupra e la protest, în stradă. Sigur l-a plătit vreo forță ocultă.

Ora 22

Ar fi fost o zi ratată, dacă n-ai fi prins la televizor o dezbatere despre „statul paralel”. Închei ziua ca un intelectual, citind două pagini dintr-un tratat. Îți sună cunoscute frazele și asta pentru că lucrarea e copiată de pe undeva, dar treci cu vederea, că doar „cărțile se fac din cărți”. Te culci fericit, pentru că a trecut încă o zi în care nu a trebuit să ajungi și la medic.

Ora 7

Ceasul te anunță că ziua de ieri poate fi un refren sau poată rămâne istorie. Iar granița de la refren la istorie poate fi trecută doar cu un buletin cinstit, nu cu pașaportul falsității. Căci acceptarea tacită a falsității, a denaturării veridicului promovat ca adevăr, și plăcerea de a fi mințit nu sunt cu nimic mai tolerabile decât minciuna însăși.

Înțeleasă ca o abatere de la real (în scopul de a obține disculpare, valorizarea propriei persoane, obținerea recunoașterii sociale sau câștiguri materiale), falsitatea sau neconcordanța cu adevărul se proliferează prin propensiunea omului de a minți. Minciuna însă nu se reduce la un antonim al adevărului și nu este un pericol individual, ci unul social.

Adevărul și minciuna sunt într-o luptă permanentă. Iar câmpul de luptă este conștiința omului. Realitatea nu reprezintă doar „vizibilul”, nu există o realitate absolută, apodictică, ci fapte supuse interpretărilor. Dar, când interpretările distorsionează vizibil și sistematic realitatea, minciuna ajunge să țină de atitudinea mentală a subiectului, nu de categoriile de adevăr sau fals.

Instrumentul principal folosit pentru distorsionarea adevărului este limba. „Numai omul poate minţi, pentru că numai omul are parte de un „ceva“ care poate să exprime şi care, exprimând, se poate mişca în două direcţii total opuse: adevărul şi falsul intenţionat. Acest ceva este limba.”, afirma Gabriel Liiceanu, în eseul „Despre minciună”. Este de necontestat că limba este instrumentul cel mai des folosit pentru emiterea și pentru validarea unui neadevăr. O limbă, la rândul ei, folosită „mincinos” în peisajul politic și social actual, dominat de anacoluturi, dezacorduri, de abateri de la ortografie și de la ortoepie. O argumentație care nu se mai bazează de mult nici măcar pe paralogisme de bun-simț, ci pe fals evident, pe intimidare și pe atac la persoană.

Când o minciună se repetă, se perpetuează, falsul poate naște doar fals. Minciuna, ca în Boleroul lui Ravel, se poate perpetua doar într-un crescendo, amplificându-se până la o învăluire totală. O minciună repetată naște un (pseudo)adevăr, instaurează o (i)realitate, transformând omul într-un zombie, care nu mai are conștiința propriilor acțiuni - un mort viu, fără capacitatea de a gândi autonom.

Tolerată, minciuna devine un mod de comunicare socială acceptat prin consens, care neagă libertatea celorlalți. Dacă minciuna privată are grave repercusiuni la nivel individual – „x îl înșală pe y”, minciuna colectivă are efecte devastatoare, prin distorsionarea realității, a contingenței evenimentelor, prin transformarea memoriei colective într-un produs al unui discurs echivoc și, implicit, prin denaturarea identității colective. Summumul minciunii este negarea dreptului de a gândi. Cum omul, odată cu Descartes, se definește incontestabil prin gândire – să ne amintim maxima Cogito, ergo sum (Gândesc, deci exist), minciuna devine un atentat la identitatea proprie, impunând configurarea identitară prin abuz.

Nu există un inventar finit de minciuni și de mincinoși, chiar dacă avem uneori impresia că le-am auzit pe toate, că i-am cunoscut pe toți, falsitatea poate apărea ca o buruiană oricând, oricum, din tărâmul fecund al disimulării, manifestându-se ca manipulare, ipocrizie, omisiune, falsă recontextualizare, abuz nefondat de putere etc. Minciuna nu se manifestă doar prin ascunderea adevărului, ci și prin construirea unei imagini false despre sine, pentru a evita blamul sau valorizarea negativă a celor din jur. Vag, ambiguitate, eufemizare, opacizare, exagerare, fabulație - toate sunt forme de manifestare, mai mult sau mai puțin periculoase, ale falsității.

Perpetuată prin limbaj, transpusă la nivel colectiv, devenită, prin acceptare, o formă de comunicare și de acțiune socială, minciuna ca impostură, ca aroganță, ca ignorare a legii, ca exhibare a erudiției pare să devină o parte din matricea noastră identitară, o habitudine socială. Și nici eu, nici tu nu ne putem minți că minciuna ne definește, nu o putem lăsa necondamnată. Pentru că atunci când cineva distorsionează adevărul, minte. Când încearcă sau reușește să mă convingă să îi validez realitatea falsă, mă obligă să (mă) mint, negându-mi libertatea și capacitatea de a raționa. Și, dacă rațiunea mă încredințează că încă mai avem o șansă de salvare, prin libertatea de a gândi, nu de a fi gândiți de alții, practica mă inspiră să mai scriu doar atât:

Așa gogoși am înghițit,

Că adevărul l-am tușit

Și falsul l-am adulmecat,

Până-am văzut un cerc pătrat.

Așa minciună e în jur,

Că, măturând gunoiul pur,

Rămâi doar cu nimicul gol

Și tot mai dai de-un impostor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp