Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șase ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„Aş vrea să obţin fără efort ceea ce am eu nevoie”. Mituri în psihoterapie. Cui îi revine responsabilitatea schimbării

terapie.

Foto: Science Photo Library / Sciencephoto / Profimedia

Iată că mă apropii de finalul mini-seriei de postări referitoare la cum este de fapt un proces psihoterapeutic, serie începută aici, nu însă înainte de a mai clarifica un punct important, poate cel mai important dintre toate: cui aparţine responsabilitatea procesului de schimbare al clientului?

Din nou ne lovim de unele idei preconcepute, şi absolut greşite, care decurg din paralela pe care oamenii tind să o facă între actul medical şi psihoterapie. In medicină modelul clasic este acela în care, odată prezentat în cabinet, pacientul oferă medicului un control cvasi-total asupra procesului; de altfel probabil că mulţi nici nu ar înţelege despre ce e vorba dacă ar fi implicați şi li s-ar da de ales, cel mult ar mai merge şi în alt cabinet, pentru o altă opinie.

Din această cauză există destule persoane care au aşteptarea că, odată ce se prezintă la terapie, psihologul îi va face să se schimbe, îi va vindeca de durere, îi va scăpa de timiditate, le va oferi fericire, şi aşa mai departe. Singurul lucru corect în cele de mai sus este că da, oricare dintre cele enumerate, alături de multe altele, pot fi obiective în psihoterapie.

Dar a crede că cineva “te va face să fii” în vreun fel este o mare iluzie. Asta nu poţi să o faci decȃt tu, şi am explicat de ce aici. Nu revin asupra motivului pentru care fiecare soluţie de ieşire dintr-o criză existenţială este una pur individuală; ceea ce vreau să discut este cu totul altceva, respectiv pericolul ca unele persoane să vină la terapie aşteptȃnd ca altcineva să “tragă la vȃsle” în locul lor.

Este în natura umană să fim leneşi, în sensul că de cȃte ori omul vede vreo portiţă prin care ar putea să lase altora munca şi să rămȃnă doar cu beneficiile, atunci o va face. E valabil pentru absolut orice din viaţă, iar la nivelul societăţii acest lucru nu se întȃmplă pentru că există norme sociale, reguli organizaţionale, coduri etice şi morale. De obicei ne facem partea din treabă pentru că fie ne dăm seama că nu e corect să nu o facem, fie că suntem cumva obligaţi de împrejurări; dar sincer, dacă am putea, nu am face-o (excepţie fiind acele lucruri care ne plac foarte mult).

Cu atȃt mai mult o persoană care se confruntă cu o criză existenţială, deci este într-o stare mai puţin bună, va fi tentată să ceară ca lucrurile să se întȃmple printr-o intervenţie exterioară. De fapt, în situaţii de criză, prima tendinţă (a tuturor) este să spună că “nu e drept” şi să caute o metodă prin care universul în întregime să se schimbe pentru a favoriza persoana în cauză. O persoană în conflict va dori ca cel care o agresează să se schimbe, o persoană părăsită ar dori (imperativ) revenirea celeilalte, dacă nu din alt motiv măcar pentru că are o obligaţie în acest sens, cineva care nu are abilităţi sociale dezvoltate ar dori ca ceilalţi să îi vină în întȃmpinare, fără vreun efort propriu, cei care se tem de prezentările publice ar dori ca acesta să fie eliminate din activitatea companiilor, şi aşa mai departe.

Repet, este omenesc. Dar, în viaţa reală, destul de rapid ne dăm seama că asta nu se va întȃmpla. Cei care simt că nu pot face faţă apelează de multe ori la terapie. Dar, tot de multe ori, şi acest apel este tot din categoria “aş vrea să obţin fără efort ceea ce am eu nevoie”, în sensul plasării responsabilităţii terapiei la altcineva, respectiv la psihoterapeut.

Semnele acestui simptom sunt multiple: întȃrzierea la şedinţe, mutarea lor frecventă sau anularea cu scurt timp înainte, plata întȃrziată a şedinţelor, teme nefăcute, cereri insistente de a primi de la terapeut un algoritm practic de a proceda pentru a obţine ceva (de obicei de la alţii), petrecerea timpului din cabinet povestind cum persoana în cauză a fost nedreptăţită de nenumărate ori şi de nenumăraţi oameni, şi exemplele pot continua, am enumerat numai unele din manifestările pe care le pot avea diferiţi clienţi.

De fapt aceştia nu vor să depună nici un efort, nu-şi asumă responsabilitatea pentru ei înşişi. Poate că asta vă va explica de ce în psihoterapie există unele reguli care pot părea draconice: dacă un client întȃrzie, şedinţa se scurtează proporţional, o şedinţă anulată cu mai puţin de 24 h înainte se plăteşte, şi de multe ori – dacă un client îşi face un obicei de a întȃrzia cu plata şedinţelor – e posibil ca terapeutul să refuze să continue dacă nu i se fac plăţile în avans (evident că asta nu înseamnă că nu există excepţii, nimeni nu te pune să plăteşti dacă fix înaintea şedinţei copilul tău şi-a rupt o mȃnă şi ai de mers cu el la spital, iar dacă anunţi din vreme că vei avea o perioadă mai dificilă şi vrei să întȃrzii una-două plăţi probabil că vei fi înţeles).

De fapt aceste reguli fac parte şi ele, alături de teme, dintr-un cadru mai larg, acela al asumării responsabilităţii pentru sine. Faptul că plăteşti nişte şedinţe nu însemnă însă, nici pe departe, că tu poţi să stai liniștit, pentru că altcineva îşi va aduce aminte să te sune să îţi amintească să nu mai întȃrzii la job sau că tu poţi să continui să nu faci nimic iar terapeutul va găsi un mod de a-i influenţa pe ceilalţi să nu te mai critice.

Nu, întreaga responsabilitate a procesului îţi aparţine: de la a-l porni pȃnă la a-l continua pas cu pas pȃnă îţi atingi obiectivele. Obiective pe care de obicei le stabileşti în primele şedinţe iar terapeutul ţi le va reaminti din cȃnd în cȃnd.

Unele persoane care vin în terapie sunt uneori atȃt de lovite de o anumită situaţie cu care se confruntă încȃt destul de multă vreme par să stea pe loc – de fapt au nevoie de un moment de respiro din vâltoarea evenimentelor, poate au nevoie să îşi evalueze starea, să îşi mobilizeze resursele, să reflecteze adȃnc la calea de urmat; acest lucru este perfect în regulă, şi cabinetul este locul unde se poate găsi “liniştea din ochiul furtunii”. Pentru aceste persoane asumarea responsabilităţii se vede din faptul că au ales să rămȃnă în proces, să vină la fiecare şedinţă, chiar dacă par să bată pasul pe loc. A nu fi încă pregătit de schimbare nu este o dovadă de lipsă de responsabilitate, atȃta vreme cȃt eşţi pregătit să o recunoşti (a se vedea şi stadiile schimbării, despre care am vorbit mai pe larg aici).

Ce este greşit este a te comporta ca şi cȃnd terapeutul ţi-ar datora să te schimbe. Nu, asta nu e datoria lui. El este acolo să te însoţească, dar nu să facă în locul tău. Am întȃlnit clienţi care îşi petreceau şedinţele explicȃndu-mi că oricum eu nu ştiu mare lucru, şi că modul lor de a fi sau face este cel mai bun, dar că ceilalţi sunt răi, sau nerecunoscători, sau proşti. Poate, dar ceilalţi nu sunt clienţii mei şi viaţa obiectivă a arătat că persoana nu s-a descurcat foarte bine – pentru că altfel nu ar fi apelat la terapie. Rolul meu e să o susţin pentru a găsi o cale nouă, dar tot una personală – lipsită însă de erorile făcute anterior. Uneori asta înseamnă să îi arăt unui client că de fapt a fost abuzat, alteori însă e posibil să îl fac să vadă că el este abuzatorul. Uneori e de aşteptat pȃnă să apară soluţia potrivită, alteori soluţia este clară în mintea clientului, dar nu are încă resursele pentru a o pune în practică, şi rolul terapiei este de a “creşte” aceste resurse. Dar … totul se face prin implicarea clientului, terapeutul este doar un însoţitor; unul care poate vede lucrurile mai clar, poate că are acea empatie care i-a lipsit persoanei pȃnă atunci, poate că are răbdarea de a aştepta ca lucrurile să se miște din loc, dar … responsabilitatea schimbării aparţine întotdeauna clientului. Nu poate fi altfel pentru că doar aşa se petrec schimbările – la început la nivel psihic şi apoi la nivel comportamental.

Poate că ar fi mai clară o altă paralelă: cine plăteşte un curs (fie el unul de limbi străine, de programare, sau chiar o facultate), plăteşte pentru a avea pe cineva care să îl ajute să înveţe: să îi prezinte informaţia, să ofere exerciţii, să corecteze şi explice erorile … dar nimeni nu se aşteaptă ca trainer-ul sau profesorul să înveţe în locul cursantului, şi nici ca cineva să ia examenul de finalizare a cursului doar pentru că a plătit, fără nici un fel de efort de învăţare. Cam tot aşa şi în psihoterapie, cu observația că acolo materialul este deja în interiorul clientului, doar trebuie scos la lumină şi reorganizat, apoi e de mobilizat voinţa pentru acţiune.

Tot din această cauză, atunci cȃnd cineva întreabă “cum îl fac pe X să vină la terapie?” răspunsul ferm al tuturor terapeuților este că “nu îl faci”. Terapia nu se oferă, ci se cere. Cu alte cuvinte nu-ţi trimiţi nici copilul, nici partenerul de viaţă sau un părinte la terapie pentru că “tu nu mai suporţi”, şi nu-i faci cadou unui prieten 10 şedinţe plătite pentru că ţie nu îţi place cum este el. Şi nici nu dai un telefon pentru a programa pe cineva. Nu, cine crede că are nevoie de terapie va face singur(ă) acest demers, de la programare pȃnă la procesul în sine, pentru că a ajuns la concluzia că are nevoie de asta şi este dispus(ă) să îşi asume responsabilitatea procesului, inclusiv a timpului şi banilor cheltuiţi pentru asta. Altfel, cineva adus “cu forţa” (prin forţă înţelegȃnd fiind programat şi apoi adus la cabinet de altcineva, “şanţajat” să o facă sau fiindu-i făcute cadou şedinţele) se va afla pur şi simplu “la plimbare”: vine, dă din umeri politicos şi pleacă exact aşa cum a venit, sau chiar mai rău, convins că nimic bun nu poate rezulta din asta şi deci diminuȃnd drastic probabilitatea de a mai apela vreodată la terapie, chiar dacă s-ar afla în nevoie.

Cine simte că altcineva ar trebui împins/convins să facă terapie se poate afla într-una din două situaţii.

Mai întȃi sunt cei care ar vrea să îi vadă pe ceilalţi schimbȃndu-se pentru că de fapt nu vor să se schimbe ei înşişi. Dacă acesta este motivul, nu e greu de văzut ce ar trebui să se întȃmple, şi cine ar avea de fapt nevoie de terapie (atunci cȃnd va ajunge singur la această concluzie).

Un alt caz este cel al persoanelor care asistă, neputincioase, la durerea altora. Ce pot face acestea este eventual să sugereze că şi terapia poate fi o cale; dar blȃnd, şi nu imperativ, pentru că unei persoane în nevoie poţi să îi arăţi o alternativă, dar oricum dacă cel în cauză nu o doreşte, din varii motive, nu îşi va asuma responsabilitatea procesului, deci acesta va eşua cu siguranţă.

Şi da, există şi situaţii în care această regulă pare nedreaptă: o persoană care este clar victima unui abuz are probabil toate motivele să dorească o terapie pentru abuzator. Din păcate, dacă acesta nu decide el singur că ar trebui să vină, cam singura soluţie este terapia cu victima, şi însoţirea acesteia în a căuta soluţia care să pună capăt abuzului – uneori prin întărirea persoanei în a rezista, alteori prin însoţire în îndepărtarea de abuzator. Poate e nedrept, dar cine nu doreşte să îşi asume responsabilitatea terapiei proprii nu va face niciodată vreun pas înainte.

Pȃnă la urmă toţi am avut sau vom avea unul sau mai multe momente în viaţă cȃnd ajungem la concluzia că “aşa nu se mai poate” – fie că e vorba de un comportament, o latură a vieţii sau întreagă noastră existenţă. Uneori ştim cum este acel “altfel” dorit şi ştim şi cum să îl atingem, şi mai devreme sau mai tȃrziu o vom face. Alteori ştim că “aşa nu se mai poate” dar nu prea ştim să ieșim din situaţie. Atunci poate fi sprijin psihoterapia, dar doar dacă după “aşa nu se mai poate” apare şi continuarea “trebuie să fac ceva!”. Poate nu ştii ce, poate nu ştii cum, important e să îţi asumi responsabilitatea de a căuta calea şi a o apuca pe acel drum.

Articol publicat initial pe blogul autorului

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult