Săptămâna trecută, în Piaţa Unirii din Cluj, asistând la o-ntâmplare în faţa vechii clădiri a Hotelului Continental, am înţeles din nou, în sensul cel mai bun al cuvântului, pentru ce au murit oamenii ăia la Revoluţie. Şi ce dar incredibil ne-au făcut nouă, celor care am rămas în viaţă şi în România de azi.
N-a fost ceva complicat, a fost doar un aproape-final de proiecţie în Piaţă, la TIFF, şi un moment de câteva secunde în care nişte tineri au dansat, pe muzica filmului, în acelaşi loc în care căzuseră oamenii din 1989. Şi dansul lor spăla sângele, alunga întunericul, le aducea (inconştient şi, de aceea, deplin) cel mai bun omagiu celor care, prin moartea lor de demult, l-au făcut posibil.
Mi-a fost întotdeauna drag monumentul, pentru unii atât de greu inteligibil, fiindcă n-are soclu şi nimic pompos, al Stâlpilor împuşcaţi de acolo, de-aproape. În serile astea, când văd câte-un om oprit acolo, uneori chiar rezemat, ca să prindă câte câteva minute din film, îmi dau cu şi mai multă acuitate cât de inspirat a fost, în acest caz, artistul. Dar şi ce povară grea (fiindcă are drept inamic insidios propria noastră uitare-nepăsare) poartă locul.
S-ar fi putut întâmpla aşa (cum, de fapt, e regula în restul Clujului, în România şi mai peste tot în lume): le-am fi putut urca simbolul pe un soclu, ca să trecem pe lângă el cu aerul că, uite, ne-am făcut datoria. Ei au avut naivitatea excesivă ca, fără multe calcule şi vorbe, să fie prezenţi la propria moarte. N-avem noi, azi, de ce să le dăm socoteală; la urma-urmelor, dacă ar fi stat să se gândească şi ar fi știut ce-i aşteaptă de fapt în acea zi, ar fi stat acasă, sau măcar în rândul al cinşpelea al protestului.
Flashmob #indiferețaucide, Cluj, 3 iunie 2018
La colţul Pieţei Unirii, însă, soclul lipseşte. Când ne grăbim tare (sau pur şi simplu fiindcă aşa trebuie şi aşa e firesc), trecem nu pe lângă stâlpi, ci printre ei - cetăţeni printre cetăţeni.
Gloanţele n-au reuşit să-i ucidă. Când nişte oameni de azi sunt fericiţi şi dansează, liberi şi frumoşi (sunt atât de fireşti!) acolo în stradă, eroii, vă asigur, s-au ridicat de pe caldarâm - ca la cel mai bun semn că sacrificiul lor a fost cu folos...
Ce nu ştiu dacă pot vedea, însă, în generozitatea lor naiv-deplină, eroii e că astăzi suntem pe cale să pierdem tocmai libertatea şi firescul pe care gestul lor (şi apoi, deşi nu foarte conştient, ci tot natural, eforturile noastre ale tuturor) le-au făcut posibile.
Alături de dansul mic, întâmplător şi fără miză de la Cluj am avut, tot în aceste zile, dansul mare, organizat (şi, în acest sens, fără ca mulţi dintre protagonişti s-o ştie, silit) a sute de copii în soarele torid de la Slatina* (un alt oraş care mie, personal, din raţiuni tot personale, mi-e extrem de apropiat şi drag).
Ochilor care ştiu să vadă, urechilor capabile să audă, nărilor cât de cât obişnuite să simtă nuanţele vremii (şi, implicit, ale viitorului), dansul acela, gimnastica unui preşcolar pentru amuzamentul unui prim-ministru analfabet, replica unui baron local (pentru conformitate: Marian Oprişan) adresată unui profesionist - „să nu mă mai contrazici niciodată” sau (mai nou, mai ales) deciziile unei Curţi Constituţionale care transformă, obligativ-executoriu, noaptea în zi şi minciuna în adevăr... toate astea şi nenumărate altele ar trebui să ne spună că suntem pe un drum greșit.
Să oprim acest proces e nu doar binele firesc pe care ar trebui să avem luciditatea de a ni-l face nouă înşine, cât nu e totul pierdut; e şi singurul mod posibil de a ne comporta - pentru a evita ştergerea din istorie şi din realitate nu doar a semnificaţiei morţilor, ci şi a dansului de la colţul pieţei, cel de săptămâna trecută şi de oricând/ oriunde, cu sensul lui mic, aparent insignifiant, dar viu şi liber cu tot.
*Notă: VIDEO. Festival de dansuri populare la Slatina ca înainte de 1989. Copii ținuți opt ore în soare: „Capul sus, disciplină, zâmbet!” (Sursa: Digi24)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
CAPITÁLĂ, capitale, s. f. 1. Oraș de reședință în care își au sediul organele supreme ale puterii de stat. Doar pentru atât ar trebui ca Bucureștiul nu să merite ci doar să fie capitala României. Un oraș cu trafic și comportament al locuitorilor de junglă, nu poate să fie capitală de țară. Mizeria în toate sensurile predomină în actuala capitală a României. Bine, dar dacă nici nu se poate schimba nimic în bine atunci chiar că trebuie mutată această capitală unde a fost învinsă democrația de magraoni s-au știu eu ce alți șefi de clanuri țigănești.
E greu sa intelegi valoarea vietii, pana in momentul cand este in balanta, si aici comunismul a mers prea departe ca au garantat doctrina politica comunista cu viata oamenilor pana acestia s-au saturat.
Aveam 11 ani la Revolutie si din cand in cand mergeam si ma postam in mijlocul acelor statui, ca sa imi amintesc de sentimentul de la revolutie, cand am ajuns intre oameni, si cu putina teama, dar cu acelasi sentimentul al datoriei, pe care l-am inteles mult mai tarziu, acela de datorie de tara. Felicitari.