Ruşinea Bucureştiului. Bulevardul General Vasile Milea

(Foto: mapn.ro)

„Cine a fost Milea, tati?”

„Un general, comandantul Armatei în decembrie 1989.”

„Şi a fost un erou?”

„Nu chiar.”

„Atunci de ce are numele pus pe plăcuţă?”

„E mai complicat tati, lasă că o să înţelegi tu când mai creşti. Hai, că întârziem la film!” 

Măsura recunoştinţei şi memoriei la români: dacă ai fost criminal primeşti un bulevard, dacă ai fost erou primeşti o străduţă între blocuri

Nu, nu am auzit cu urechile mele dialogul de mai sus. Totuşi, sunt convins că măcar o singură dată în ultimii ani, în drum spre sălile de cinematograf de la AFI Cotroceni, un copil şi-a întrebat părinţii exact asta. Şi mai cred că nu este hazardat să presupun că alţi părinţi vor putea fi întrebaţi acelaşi lucru şi în viitor. Poate că ei vor şti exact cine a fost Milea şi vor considera că nu trebuie să-şi încarce copiii cu explicaţii complicate (exact ca tatăl din dialogul meu imaginar), poate că habar nu vor avea şi vor încropi ceva pe loc, poate că vor ridica din umeri plictisiţi şi îşi vor vedea mai departe de lucrurile mult mai importante pe care le vor avea de făcut. Majoritatea probabil că vor repeta mecanic varianta cea mai răspândită astăzi: „Milea, da, păi şeful Armatei. S-a sinucis (cu varianta „a fost ucis”, iar cei mai „spirituali” vor prefera varianta „a fost sinucis”) ca să nu îndeplinească ordinele lui Ceauşescu şi să tragă în oameni. Că altfel Armata trăgea în noi şi ne omora pe toţi. Ceauşescu a fost un om rău..”

Copiii însă, după cum cred că ştiţi, sunt încăpăţânaţi când vine vorba de răspunsuri, spre deosebire de noi adulţii, care înţelegem dintr-o modulaţie a vocii, o privire piezişă sau o tăcere lungă că trebuie s-o lăsăm baltă. Pentru un copil răspunsul clar la întrebarea pe care o pune este obligatoriu. Nu poţi s-o scalzi. Şi atenţie mare la minciuni. Tot ceea ce le spuneţi este axioma vieţii lor şi nu cred că veţi dori să vă aflaţi în situaţia în care propriul copil va afla că l-aţi minţit. Chiar şi în privinţa unor detalii, care la prima vedere vi se par nesemnificative. Ştiţi momentul ăla jenant când, după ce aţi uitat de mult discuţia, vă treziţi cu ei din senin: „Mai ţii minte tati când mi-ai spus că Milea este un erou şi că de aia are bulevardul numele lui? Să vezi ce am aflat azi….”

Dar articolul de faţă nu este unul despre relaţia părinţi-copii. Informaţi sau neştiutori, implicaţi sau nepăsători, atenţi sau plictisiţi, nu părinţii sunt vinovaţi că vor trebui să poarte discuţia asta. Cinstit, ce am putea să răspundem fiecare dintre noi, dacă am fi puşi în situaţia de mai sus? Chiar dacă am fi cei mai buni cunoscători ai evenimentelor din decembrie 1989, dornici să le oferim copiilor noştri informaţiile corecte şi o mică lecţie de istorie, cum le-am putea explica, de exemplu, faptul uimitor că, deşi Vasile Milea a condus personal (adică direct din stradă, nu dintr-un birou) măcelul de la Intercontinental din noaptea de 21/22 decembrie 1989, măcel în care au fost ucişi tineri bucureşteni (deci locuitori ai oraşului), Primăria Municipiului a găsit de cuviinţă să-l omagieze numind un bulevard după el? Cum explici inexplicabilul unui copil? Logic, o să pună următoarea întrebare firească: „Păi dacă a fost criminal, de ce au numit bulevardul aşa? Oamenii ăia nu ştiu ce a făcut?”. Şi o să te afunzi şi mai tare, încercând să-l lămureşti: „Bineînţeles că ştiu, dar au fost alte interese atunci când i-au pus numele. Apoi din ticăloşie, indolenţă şi indiferenţă l-au lăsat aşa”. Nu o să înţeleagă nimic. O să tacă din gură, cum fac ei atunci când ceva li se pare ciudat, dar nu o să fie convins. Ceva nu se va lega. Întrebarea va rămâne. Şi, mult mai grav, ea rămâne şi pentru noi. Cetăţenii oraşului Bucureşti.

Şi, revenind, ce putem răspunde noi? Că ne-a lovit amnezia şi nu mai ştim cine a fost Vasile Milea? Că nu ne priveşte şi că este responsabilitatea autorităţilor? Sigur că da. Dar ce te faci când vezi că până şi autorităţile au uitat ? Cum o fi pentru zisele autorităţi să omagieze în fiecare an victimele represiunii din decembrie 1989 prin depunere de coroane la câteva străzii distanţă de bulevardul dedicat unuia care a ordonat uciderea lor? Cred că nici nu le trece prin cap în ce situaţie de un ridicol sublim se pun în fiecare an. Dacă ar fi un banc, ar fi unul negru. Dar nu este. Este Bucureşti, România, ianuarie 2018.

Apropo, ştiaţi că nu foarte departe de bulevardul Vasile Milea, în acelaşi Sector 6, se găseşte strada Bogdan Şerban Stan? Puţin probabil să vă întrebe cineva, copil, turist străin sau rudă venită în vizită, cine a fost cel după care a fost numită o străduţă între blocuri. Iar dacă totuşi, cu o şansă de una la o mie, o să vă întrebe puteţi ridica liniştiţi din umeri. În afară de mama lui Bogdan, care locuieşte chiar pe strada respectivă, nu mai ştie nimeni.

Bogdan Şerban Stan nu a murit la baricada de la Intercontinental, acolo unde Milea a dirijat personal „operaţiunile de degajare”. A murit două zile mai târziu, pe 24 decembrie în spitalul unde fusese transportat, după ce „cineva” l-a împuşcat, din spate şi de foarte aproape, la Televiziune. „Băieţii”, care se infiltraseră printre manifestanţii de la Baricadă, şi care, ba îi împingeau spre scutierii de la FOI (ei făceau loc imediat şi îi lăsau pe cei de USLA, aflaţi imediat în spatele lor, să-i culeagă şi să-i ducă la dube – în limbaj tehnic, conform articolului 30 din Ordinului 2600/1988, ce făceau se numea „grupa de pătrundere şi capturare”), ba mai trăgeau în ei „discret”, din spate, şi-au terminat treaba două zile mai târziu. Bogdan avea 21 de ani şi a murit cu mirarea că cel care l-a împuşcat era unul dintre cei, pe care îi văzuse la Baricadă. Teoretic, de partea bună. Mulţi revoluţionari, din toată ţara, au avut parte în acele zile de astfel de „surprize” mortale. „Surprize” care au rămas inexplicabile până astăzi, deşi dacă cineva s-ar obosi să citească normativele Securităţii în vigoare în decembrie 1989 şi le-ar explica imediat. Dar asta este o altă poveste. Asta cu cititul.

Bogdan Şerban Stan putea foarte bine să fi murit la Baricadă, de unde a scăpat în noaptea de 21/22 decembrie 1989 printr-un miracol. S-a aplecat să îl ridice de jos pe prietenul lui, căzut după ce fuseseră împinşi din spate de către zişii „băieţi” spre zidul de scutieri de la FOI (Formaţiunea de Ordine şi Intervenţie, alcătuită mixt din trupe de securitate şi miliţieni), astfel încât glonţul care îi fusese destinat l-a lovit în cap pe un tânăr student, care avea o portavoce, din spatele lui. S-a speriat şi s-a refugiat împreună cu alţii lângă zidul Universităţii, de unde a văzut tancurile înaintând spre baricada improvizată, zdrobind-o şi apoi vânându-i cu mitralierele pe cei care fugeau. Trăgeau în special spre gurile de la Metrou, unde încercau să se refugieze majoritatea. Nu avea cum să-l vadă, prin fum, foc şi gloanţe pe Vasile Milea, care, de partea cealaltă, dăduse ordinul.

S-a întors acasă la trei noaptea ţinând în mână cămaşa plină de sânge a unui tânăr care îi murise în braţe şi i-a arătat-o mamei, ca pe o dovadă a ceea ce spunea: „Mami, e nenorocire pe străzi! Au tras în noi, un băiat a fost împuşcat în braţele mele!” Apoi şi-a pus o cămaşă neagră pe el, în semn de doliu pentru cei ucişi, şi a plecat în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 pentru ultima oară de acasă. I-a spus mamei îngrijorate că este datoria lui.

Cam pe la aceeaşi oră, Vasile Milea, aflat în biroul de unde coordonase, cu câţiva ani în urmă, Gărzile Patriotice, considerând că este într-o situaţie fără ieşire (Ceauşescu hotărâse deja să-l înlocuiască cu Stănculescu, pe care îl chemase special pentru asta de la Timişoara, şi îi rezervase rolul de „ţap ispăşitor”, rol care se termina obligatoriu cu plutonul de execuţie), îşi proptea un pistol în piept şi trăgea. Nu a murit pe loc, pentru că glonţul nu i-a atins decât razant inima, şi a mai agonizat câteva ore. Un gest de laşitate, unul în plus dintr-o lungă serie care îl adusese în respectiva situaţie şi care, din considerente „de interes naţional”, va fi interpretat ulterior ca unul de „eroism”.

În noaptea precedentă însă situaţia lui nu era atât de fără ieşire. Din contra. Era ferm, cu arme şi bagaje, alături de Comandantul Suprem. Aşa cum fusese încă din 17 decembrie 1989.

Metamorfoza după Milea. De la „Vă arată tata Milea ce este un tanc!”, la „Ce să fac? Să trag în popor?”

Puţin după ora 23.00, în noaptea de 21/22 decembrie 1989, îmbrăcat cu o scurtă militară îmblănită şi încins cu diagonala cu pistol, ministrul Apărării Naţionale a intrat în camera de la etajul 6 al sediului CC al PCR, unde era instalat comandamentul de transmisiuni, şi i-a cerut căpitanului Dan Plăvuţiu să ia un radio-telefon şi să-l însoţească afară. Era foarte tensionat şi vorbea singur. Din cauză că era extrem de montat nu îşi dădea seama că dialogul imaginar pe care îl purta în gând putea fi auzit de cei din jur. Căpitanul Plăvuţiu făcea parte din grupa de ofiţeri de transmisiuni pe care Milea o solicitase la ora 17.30, grupă compusă din alţi trei ofiţeri (căpitan inginer Marius Tufan şi maiorii Dănuţ Stan şi Marian Răducu) şi condusă de colonelul Dumitru Folescu. Ministrul le ordonase să se instaleze la etajul 6 pentru a-i asigura legăturile operative cu trupele aflate în dispozitivele constituite în zona Piaţa Unirii – Universitate - Romană, precum şi în zonele limitrofe. Transmisioniştii au primit zece indicative, fiecare corespunzătoare unei unităţi din teren. Ei urmau să lucreze sub indicativul „Rondoul”, indicativ sub care opera ministrul Apărării în situaţie de război.

Plăvuţiu mergea la doi paşi în urma lui Milea astfel încât l-a auzit clar mormăind, chiar înainte de ieşi din clădire: „Vă arată tata Milea ce este un tanc!” Nu a înţeles pe moment la ce se referă şi nici nu a apucat să vadă cu ochii lui, pentru că între timp au fost ajunşi din urmă de aghiotantul ministrului, căpitanul Alexandru Bucur, care i-a luat radio-telefonul şi i-a spus să rămână în sediu. Urma să-l însoţească el pe Vasile Milea.

A respectat ordinul şi s-a întors, astfel că a aflat ceva mai târziu sensul cuvintelor. După puţin timp a auzit canonda intensă declanşată la câteva străzi distanţă şi apoi l-a văzut pe colegul său Tufan revenind „de pe teren”. Era palid, speriat şi i-a spus că văzuse oameni morţi, sânge peste tot, maşini arzând şi că baricada fusese „spartă cu tancul”. A înţeles. În drum spre Intercontinental ministrul Apărării se monta pentru ceea ce plănuia să facă. Îşi făcea planul în gând, astfel încât apare total neverosimilă varianta în care Vasile Milea a acţionat la Baricadă în virtutea unui impuls de moment, după ce a văzut că fusese incendiat primul TAB care încercase să spargă barajul. De fapt, îşi propusese de la bun început să treacă cu tancurile peste ei. Ca orice tanchist care se respectă. Şi cine să ştie cel mai bine cum se trece cu tancul peste oameni, dacă nu un absolvent al Academiei Militare, Facultatea de Arme Întrunite şi Tancuri?

Episodul, oricât de macabru este el, nu constituia, nici pe departe, nici prima crimă săvârşită de Vasile Milea în acele zile şi nici cea mai abominabilă. La ora la care ordona tancurilor să spargă baricada de la Intercontinental, ministrul Apărării înnota deja, până în gât, în sângele românilor. La fel ca şi ceilalţi criminali „strânşi uniţi” în jurul Comandantului Suprem şi care „îşi făcuseră mâna” încă de la început, de la Timişoara.

Dincolo de ordinele directe pe care le-a dat în ziua de 17 decembrie 1989 pentru repimarea manifestaţiilor (vezi nota telefonică de la ora 13.00 adresată unităţilor din garnizoana Timişoara, în care indică explicit modalităţile de acţiune a blindatelor împotriva demonstranţilor), Vasile Milea rămâne, în opinia mea, alături de Ceauşescu, Postelnicu, Vlad, Guşă şi ceilalţi, principalul vinovat pentru introducerea stării de război în România în acele zile. Decizia de a inventa o invazie străină (prin emiterea indicativului „Radu cel Frumos”) pentru a acoperi represiunea Armatei, Securităţii şi Miliţiei, s-a luat în deplin acord de către aceşti loialişti ai lui Ceauşescu şi nu putea fi implementată fără complicitatea lui Vasile Milea. Mai mult, acest fapt a constituit cadrul pentru desfăşurarea tuturor evenimentelor ulteriore, inclusiv a celor care au avut loc după fuga lui Ceauşescu din CC. Toate acţiunile ministrului Apărării arată că a implicat Armata în măcel deplin conştient şi mistificând realitatea cu cinism, doar pentru a-şi păstra funcţia, fapt care reprezintă un act de trădare a uniformei militare fără precedent. Un ministru care îşi antrenează subordonaţii în genocid cu premeditare.

Cum putea atunci, conştient de toate lucrurile pe care le făcuse, să spună Milea în dimineţa de 22 decembrie 1989: „Ce să fac? Să trag în popor?”. Probabil că foarte simplu. Printr-un procedeu de metamorfozare pe care l-au utilizat şi ceilalţi. După ce au pierdut partida, toţi criminalii lui Ceauşescu, cum s-a priceput fiecare, şi-au construit imaginea de victime, de oameni supuşi deciziilor arbitrare ale „Tiranului şi Odioasei” şi mai apoi de „eroi”. Ar fi făcut ei multe, dar nu puteau. Este adevărat că doar cei mai ticăloşi şi mai obraznici dintre ei (dovadă că au fost şi cei mai longevivi), şi anume Stănculescu şi Vlad, au putut să ajungă până la minciunile de nivel apocaliptic, prin care au „dezvăluit” că de fapt ei îl sabotau pe Cauşescu. Milea a făcut, din acest punct de vedere, mai multe pentru ceilalţi decât pentru sine. Dar asta doar pentru că ceilalţi erau cei mai interesaţi ca el să rămână în istorie ca „erou”. 

Mitul trecerii „din totdeauna” a Armatei de partea Revoluţiei s-a născut pe baza episodului sinuciderii lui Vasile Milea. În competiţia începută imediat după ora 12.05 în ziua de 22 decembrie 1989, şi intitulată „Urma scapă turma”, moartea „eroică” a lui Milea (prima variantă care a fost circulată intens a fost că el a fost asasinat de Ceauşescu) le-a oferit lui Stănculescu, Guşă, Hortopan, Eftimescu, Rus şi celorlalţi capi ai Armatei un atu mediatic decisiv. Şi posibilitatea de a scăpa de orice responsabilitate pentru ceea ce făcuseră până atunci. Drept urmare, în deplin consens, toată lumea a fost lovită instant de o amnezie subită, astfel că nimeni nu a mai considerat potrivit să vorbească în acele ore (şi nici mult timp după aceea) despre faptul că Armata trăsese, începând cu 17 decembrie 1989, cot la cot cu Securitatea, asupra populaţiei. Asupra acelei populaţii despre soarta căreia era îngrijorat brusc Vasile Milea, când a aflat că vin muncitorii spre CC.

De câte voturi aveţi nevoie, doamna Firea?

Am asistat cu toţii la vria în care au intrat autorităţile noastre locale după moartea Regelui Mihai. Care mai de care s-au năpustit cu proiecte, care să ne arate (nouă alegătorilor, cui altcuiva?) cât de mult sunt ei de dispuşi să preţuiască memoria fostului rege. Pe care, de altfel, nu dau doi bani, cum se vede clar din improvizaţiile ridicole care au rezultat. Ba să schimbăm numele pieţei Victoria (bine că s-au lămurit între timp că nu Armata Roşie a numit-o aşa), ba să dăm numele Regele Mihai I parcului Herăstrău (sunt curios dacă i-o fi spus cineva doamnei primar că la intrarea în Muzeul Satului este o placă memorială, care spune că lucrările de amenajare ale parcului au fost începute sub Carol al II-lea, informaţie disponibilă şi pe Wikipedia), ba să tăiem în două bulevardul Kiseleff, ca să-i facem loc şi Regelui. Aşa, mai înghesuit, acolo.

Acuma ştiu că la noi patriotismul adevărat şi verde este musai condimentat cu o doză consistentă de rusofobie de rit recent, dar parcă e chiar o injustiţie istorică să înjumătăţeşti bulevardul şi meritele unui om care a contribuit mai mult la modernizarea României (şi, apropo, a Bucureştiului) decât pot spune că au făcut-o mulţi dintre cei care o conduc astăzi. Plus că e puţin penibil, aşa cum spuneam, să-l înghesui pe Regele Mihai pe jumătate de bulevard. Nu or mai fi alte bulevarde în Bucureşti demne de a purta numele fostului suveran?

Revenind la subiect, trebuie spus că nu sunt nici pe departe singurul care a observat anomalia existenţei bulevardului Vasile Milea în Bucureşti. Chestiunea cu „bulevardele Milea”, pentru că au fost înşirate prin oraşe din toată ţara, a fost semnalată de ani de zile prin campanii de presă (vezi campania Adevărul „Jos plăcuţele cu Milea!”), postări pe reţelele de socializare, petiţii (cea mai recentă, din 28 decembrie 2017, este pentru schimbarea numelui bulevardului Vasile Milea din Sibiu cu bulevardul Regele Mihai I) şi alte mijloace mediatice. Peste Bucureşti se pare că toate au trecut, cel puţin până la ora asta, fără nici un efect.

Nu am vrut să sugerez neapărat înlocuirea numelui bulevardului Vasile Milea cu Regele Mihai I, deşi ar fi o soluţie elegantă de a îndrepta o eroare grosolană şi un semnal al revenirii la normalitate în ceea ce priveşte memoria istorică a neamului. Poate că până la urmă Primăria Municipiului va găsi o altă soluţie, care să mulţumească pe toată lumea şi care să excludă calculele mediatice, pentru un bulevard, piaţă sau stradă, care să poarte numele Regele Mihai I. Poate va rămâne la soluţiile deja menţionate.

Ceea ce totuşi va trebui făcut până la urmă este schimbarea numelui bulevardului Vasile Milea. Nu de altceva, dar situaţia prezentă este o ruşine şi un afront la adresa memoriei celor ucişi în decembrie 1989, dacă tot pretindem că ţinem la ea. Morţi care mai au încă rude, prieteni şi cunoscuţ,i care locuiesc în Bucureşti. Si care votează şi ei la alegerile locale.

Deci, ce ziceţi doamna Firea ? Ţineţi cont puţin şi de voturile lor, dacă nu de altceva? Sau v-ar vota mai mulţi dacă lângă bulevardul Vasile Milea mai puneţi unul care să se numească Iulian Vlad? Măcar aşa să iasă şi Bucureştiul în evidenţă, ca fiind singurul oraş din România unde oamenii vor putea merge la „intersecţia lui Milea cu Vlad”. Exact ca în decembrie 1989.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp