Un nor de hohote se sparge deasupra clasei. Profesoara de matematică se oprește din scris și se întoarce de la tablă cu fața vineție. „Liniște!”, țipă. „Dana, te rog, fii cuminte!”, îi spune unei eleve de 13 ani, pitită în ultima bancă.
Dana are capul plecat. Se ghemuiește în pulover și încearcă să se ascundă de miștouri. „Țăranco!”, „cioară!”, „țiganco!”. „Mai spală-te și tu!”, „mai fă un duș!”.
E încordată ca o sârmă. Cuvintele astea roiesc în jurul ei de un an. O lovesc de fiecare dată cu aceeași intensitate.
„De ce provoci, Dano, toată gălăgia asta?”, o întreabă profesoara, o femeie cu ochelari pe nas și părul scurt, șaten. „Ia ieși puțin până afară, să se liniștească copiii.”
Eleva se ridică, face pași repezi până la ușă, iese din clasă, apoi aleargă spre toaleta fetelor și se închide în veceu. Începe să plângă, bagă mâna în buzunarul de la blugi și găsește o ascuțitoare din metal argintiu.
Printre lacrimi, dibuiește un șurub subțire și scoate lama. Suflecă mâneca puloverului și înfige lama în pielea fină de pe mâna stângă, aproape de încheietură. Închide ochii și geme scurt, apoi mai bagă o dată lama în piele. Se gândește la prietena ei de 12 ani, care are brațele brăzdate de tăieturi. „Când începi să te tai, durerea pe care o simți în mână te face să nu mai simți durerea pentru care plângi”, i-a explicat, în curtea școlii, fetița. Numai că pe Dana o dor acum și mâna, și pieptul.
După patru tăieturi, se oprește. Se ascunde în veceu și stă acolo toată ora. Înainte să se sune, câteva fete deschid ușa de la baie și văd sânge șiroind în chiuvetă. Se sperie și o iau la fugă, vorbesc cu unul dintre colegii Danei și, într-un final, află și diriginta.
„Ție ți se pare normal ce-ai făcut?”, o întreabă răstit. Dana lasă privirea în jos. Are părul lung, de zână, prins în coadă. Mâinile atârnă, fără vlagă, pe lângă corp.
„Acum le-ai dat un alt motiv de batjocură!”
Închide ochii. Respiră, fetițo. Se vor termina, se vor termina toate.
„E numai vina ta, să știi, că râd copiii de tine!”
„Vedeți, doamna profesoară, v-am zis noi!”, răsună, în mintea Danei, glasurile băieților care râd de ea de un an.
După discuție, o zbughește pe poarta școlii și se duce singură acasă.
Asta se întâmpla în martie 2014, la capătul unui an în care eleva de la liceul „Eugen Lovinescu” din București a fost hărțuită în mod repetat de colegii ei de clasă, sub privirile îngăduitoare ale profesorilor. Au râs de ea, au poreclit-o, au izolat-o, au marginalizat-o.
Dana nu știa că e o victimă a bullying-ului. În școala lor nimeni nu vorbea despre asta.
În România, 1 din 4 copii este umilit la școală, 3 din 10 sunt excluși din cercul de prieteni și 4 din 10 au fost răniți ca urmare a comportamentelor violente repetate ale altor colegi, potrivit unui studiu realizat de Salvați Copiii.
„Bullying-ul e o acțiune continuă, cu intenția manifestă de a face rău, de a umili”, spune Ciprian Grădinariu, unul dintre autorii cercetării.
Adulții - părinții și cadrele didactice, în general - îl percep ca pe o strategie firească de adaptare a copilului. „Profesorii nu văd în hărțuirea asta constantă o problemă”, spune Grădinariu. „Iar părinții au o reacție de genul: «hai, mă, a râs de tine, râde și tu de el».”
Însă bullying-ul nu e o gâlceavă oarecare sau un șut în fund pe care le uiți a doua zi, când ieși la McDonald’s cu agresorul. Sunt acțiuni repetate - verbale, fizice sau sociale (marginalizare, umilire publică și altele) -, cu impact puternic asupra victimei. „Noi am avut copii în focus grupuri care au spus că ar fi preferat să fie bătuți decât umiliți, pentru că rănile fizice se vindecă mai ușor”, spune Grădinariu.
Rezultatele unui studiu derulat timp de 14 ani cu niște copii din Marea Britanie și Statele Unite ale Americii arată că persoanele care au fost hărțuite sunt predispuse să aibă probleme de sănătate mintală, anxietate, depresie și să se automutileze de-a lungul vieții de adult. Abuzul emoțional al colegilor lasă urme comparabile cu cele ale abuzului sexual și fizic.
M-am întâlnit cu Dana de câteva ori. E o copilă timidă, căreia îi plac prăjiturile cu ciocolată și animalele. Zâmbește cu măsură, nu are încredere în străini, și citește tot ce-i cade sub mână.
Pe noptiera ei se tolănesc „Prea multă fericire”, de Alice Munro și „M-am hotărât să devin prost”, de Martin Page.
„Cartea asta e despre un tip care ar vrea, măcar pentru câteva clipe, să devină prost, pentru că proștii sunt mai fericiți”, îmi spune. O răsfoiesc și găsesc o frază subliniată cu creionul. „Peștele nu știe când face pipi. Se potrivește perfect intelectualilor.” O întreb de ce a ales bucata aia. „A, da! Cei proști sunt mai fericiți pentru că nu-și dau seama ce fac. Un om deștept își dă seama că face o chestie și de aia nu este fericit.”
Problemele Danei au început într-o zi din clasa a VI-a, când avea 12 ani. Se plimba prin parc cu câțiva puști din clasă. Erau tovarăși. De obicei, se hârjoneau, se cățărau împreună în copaci și alergau în pauze după minge.
O puștoaică blondă, una dintre colegele lor, a venit să-i ceară un caiet pentru școală, iar băieții au început să râdă de ea și să arunce la mișto cu pietre. Erau mici, dar multe. Veneau în rafale. Dana s-a ridicat de lângă ei și i-a rugat să se oprească. I s-a părut că exagerează, că sunt prea malițioși. Puștii s-au sucit și au aruncat cu pietre în ambele. Fetele au luat-o la sănătoasa.
A doua zi, niciunul dintre băieți nu mai vorbea cu ea. O perioadă, au ignorat-o cu totul, apoi au început să-i zică în toate felurile. La scurt timp, toată clasa s-a luat după ei, iar Dana a rămas cu foarte puțini prieteni.
Adulții de la școală au văzut că Dana era izolată de colegi, spune fata, și, de foarte multe ori, au auzit și miștourile, dar nu li s-a părut ceva serios. La ora de matematică, când a alungat-o din clasă, profesoarei i s-a părut prea complicat să rezolve o ecuație cu atâția agresori, așa că a îndepărtat necunoscuta.
Mama Danei, Mihaela, e vânzătoare la un magazin de cartier în Drumul Taberei, la câteva străzi distanță de liceu. Are fruntea încruntată și vocea domoală. A aflat de incidentul cu lama abia la trei zile după ce s-a întâmplat.
Dana își amintește că diriginta i-a cerut să-și anunțe mama din prima zi, dar ea n-a putut să facă asta. „Cum să mă duc la ea să-i spun că m-am tăiat? Nu voiam să afle, muream de frică și rușine!”
După trei zile, diriginta a făcut rost de numărul femeii și a sunat-o.
„Trebuiau să mă cheme din prima zi”, spune mama cu amărăciune. „Copilul meu putea să moară!”
Într-un răspuns oficial, Inspectoratul Școlar al Municipiului București sector 6 susține că mama Danei a fost anunțată „imediat ce diriginta clasei a aflat că eleva este jignită” și că un polițist a desfășurat „la clasă o activitate având ca temă hărțuirea.”
Când și-a văzut părintele la școală, Dana a început să tremure din toate încheieturile. Acasă, femeia a rugat-o să se dezbrace și i-a luat tot corpul la puricat. Era tăiată pe ambele mâini.
„În România, profesorii iau acțiune împotriva fenomenului de bullying doar când se ajunge la violență fizică”, spune sociologul Ciprian Grădinariu de la Salvați Copiii. „Până atunci, ori le scapă din vedere, ori nu consideră că e ceva foarte important. Uneori, chiar ei sunt agresorii.”
Rosie Dutton, o profesoară din Birmingham, Marea Britanie, a făcut anul trecut un experiment cu elevii ei. A adus două mere la școală, iar înainte de oră, a lovit un măr de masă. Loviturile au fost ușoare: la suprafață, fructul părea perfect, pe interior însă era moale și cafeniu.
A dat cele două fructe copiilor și i-a rugat să le vorbească. Mărului lovit i-au spus numai lucruri urâte - „mărule, puți!” sau „probabil ai viermi în interior!” -, iar mărul întreg a primit numai laude: „ești adorabil!”, „ai coaja frumoasă!”.
La final, profesoara a tăiat cele două fructe, iar puștii au rămas cu ochii căscați. „Au înțeles pe loc exercițiul”, spune Dutton. „Au văzut ce era în interiorul mărului. Rănile, vânătăile și bucățile desprinse se găsesc în fiecare dintre noi atunci când cineva ne hărțuiește verbal sau fizic.”
Dutton a scris despre experimentul ei pe Facebook, iar în comentariile postării s-au adunat mii de mărturii din partea victimelor, agresorilor sau martorilor comportamentelor de bullying. „Când oamenii, și mai ales copiii, sunt hărțuiți, se simt oribil, dar de cele mai multe ori nu arată și nu vorbesc despre asta”, spune Dutton.
În unele țări, bullying-ul e considerat o formă de traumă cât se poate de serioasă și o problemă de sănătate publică, iar instituțiile de învățământ și ministerele sunt implicate activ în combaterea fenomenului. În Marea Britanie, de pildă, unde 46% dintre copii și tineri susțin că au fost hărțuiți de colegi, școlile au strategii individuale anti-bullying, iar implementarea acestora e verificată periodic de inspectorii școlari.
În Finlanda, programul național KIVA a reușit să scadă semnificativ numărul de victime ale bullying-ului în școli. Pe lângă tot felul de instrumente pentru părinți și dascăli, o componentă importantă a programului presupune lucrul cu martorii – copiii care asistă la scene de agresiune. Profesorii și-au dat seama că martorii joacă un rol-cheie, iar dacă aleg să intervină, agresorul se oprește. Elevii sunt învățați, prin intermediul simulărilor și al jocurilor de calculator, să devină empatici și să le spună lucruri drăguțe noilor colegi de clasă. Programul e testat și în alte țări din Europa.
La noi, Ministerul Educației susține că abordează fenomenul în cadrul mai larg al siguranței elevului în mediul școlar. În acest sens, menționează într-un răspuns la solicitarea noastră câteva parteneriate cu mai multe ONG-uri și campanii pentru prevenirea violenței în școli și a delincvenței juvenile. Prevenția și intervenția în situații de bullying nu apar în niciun plan de acțiune al ministerului.
Citește continuarea pe scena9.ro.
Un articol de Lina Vdovîi
Ilustrații Sorina Vazelina
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
De asemenea, v-as atrage atentia asupra faptului ca un bully nu este neaaparat un pshiopat; fenomenul este complex, si trebuie privit din ambele unghuiri.
Agresorul poate sa se manifeste asa pentru ca este lipsit de putere in alte medii (de exemplu, acasa). De aceea, in multe cazuri, parintii agresorului cred cu sinceritate ca fiul/fiica lor nu ar face niciodata asa ceva, pentru ca acasa, copilul e un mielusel (mediu familial opresiv/agresiv) sau complet ignorat (copilul e o cantitate necunoscuta pentru parinti). Chiar daca este ignorat intr-un mod hm, benign, lipsa de structura conduce la insecuritate interna; chiar daca un copil nu constientizeaza acest lucru, libertatea excesiva nu il face fericit, deci incearca sa atraga atentia asupra sa in moduri, cateodata, distructive.
Problema porneste deci, mai mereu, de la parintii agresorului principal, care din varii motive, nu pot sau nu vor sa creada ce le comunica profesorii. Psihologul scolii, chiar daca el exista, nu poate face nimic daca parintii nu il lasa sa actioneze, fie direct, pr si simplu rafuzand asistenta, sau indirect, subminandu-i autoritatea.
Spun agresor principal pentru ca astfel de lucruri sunt mereu acte de grup; membrii secundari ai grupului participa pentru ca fie au probleme similare cu cele ale agresorului principal, fie pentru ca se tem, pur si simplu, ca daca nu participa, vor deveni tinte.
Comentariul meu vine in completarea articolului, nu in contradictie cu el. Uneori, cadrele didactice sunt in complicitate cu agresorul - din varii motive, lasitudinea, si nu nestiinta, fiind, din punctul meu de vedere, cel mai important.
Profesorii stiu ca acest lucru se intampla, dar incercarea de a-l corecta este o bataie de cap in plus, pe care multi nu si-o asuma. In plus, e mult mai usor sa fii de partea celor multi (exemplul din articol mi se pare elocvent) decat a celor putini.
Am vazut cat de mult bine poate face un psihoterapeut daca e lasat sa isi faca treaba, si daca parintii nu au atitudinile descrise de dumneavoastra mai sus, care imi sunt, intr-adevar, foarte familiare.