Condusul e, de fapt, o serie de greșeli corectate în ultimul moment

Se spune că una din principalele cauze ale anxietății este lipsa controlului, nesiguranța. Nu ai situația în mâini, decizia nu e la tine – te panichezi. Atunci de ce naiba ne dorim mașini care se conduc singure?

Nu-mi place să fiu condus. Nu, nu mă refer la Președinte, Guvern sau Parlament, ci la momentul călătoriei de la A spre B. Taxiurile mi se par niște cutii importate de la Bollywood și evadate dintr-un azil de parcuri de distracție nebune. Taximetriștii ar putea avea cariere strălucite în teatru, televiziune, arte aplicate, relații publice, spionaj sau psihologie. Mult mai strălucite decât orice legat de zona volan/pedale.

Găsesc mijloacele de transport în comun eprubete uriașe care păstrează colecția completă de microbi, boli și micro-organisme a planetei. Un fel de Muzeu Antipa împrăștiat pe linii divers numerotate. Fiecare stație, fiecare deschidere de ușă poate însemna începutul unui film gen Outbreak. Virusurile noi nu se descoperă în jungla din Zimbabwe, ci pe linia 368. Nu, mulțumesc. Cu banii de abonament pe toate liniile pe un an îmi cumpăr o bicicletă absolut decentă.

Avioanele. Am un prieten, poate cel mai bun snowboarder din România, care zboară câte 15-20 de metri la o săritură, sare printre stăncile masivelor din Bâlea, coboară cu snowmobilul noaptea prin prăpăstii. Face în general lucruri care ar ucide sau ar lăsa paralizat un om normal în câteva zile. Cu toate astea, când se suie în avion, are transpirații reci, gura uscată, început de atac de panică și în general o stare totală de disconfort. De ce? Lipsa controlului. Decizia și modul în care mă arunc cu snowmobilul în prăpastie îmi aparțin în totalitate și sunt rezultatul unui lanț propriu de judecăți. Îmi asum un risc mai mult sau mai puțin calculat, e riscul meu, sunt gata să suport consecințele. Nu pot să îmi asum însă riscul liniei de tramvai de pe contrasens pe care tocmai s-a angajat taximetristul ca să scape de coadă.

Să lăsăm avioanele pentru o secundă. E normal ca automatismele să ajute atunci când un zbor de la A la B e de fapt o listă scurtă și clară de proceduri. Bineînțeles că are sens să angajezi pilotul automat când ai de traversat un ocean și de făcut doar trei viraje. N-am prea văzut însă avioane de acrobație lăsate pe pilot automat.

Dacă mașina mea merge singură, de ce să o mai folosesc? Și dacă o folosesc, ce o să fac în timpul călătoriei, șofer fiind? O să stau încordat să văd dacă depășește bine, dacă cisterna care se apropie din dreapta n-o să ne strivească, dacă a văzut că are pe cineva pe banda din dreapta?

Iubesc viitorul utopic sau distopic, cu construcții și concluzii ireale și complicate, dar în cazul mașinilor care se conduc singure refuz să fac exercițiul ăsta. Dacă mașina mea merge singură, de ce să o mai folosesc? Și dacă o folosesc, ce o să fac în timpul călătoriei, șofer fiind? O să stau încordat să văd dacă depășește bine, dacă cisterna care se apropie din dreapta n-o să ne strivească, dacă a văzut că are pe cineva pe banda din dreapta? Mii și milioane de șoferi anxioși care or să se înfunde de calmante și or să urle cu ochii ieșiți din orbite la device-urile imperturbabile care vor lua decizii rutiere în locul lor. Apropo de decizii. Să ne imaginăm o situație în care, din cauza condițiilor rutiere, mașina ta care se conduce singură se îndreaptă către un grup de opt pietoni, singura șansă pentru a-i evita fiind o coliziune cu un perete, fapt care te-ar ucide. Privind obiectiv – cam așa privesc computerele lucrurile – e o decizie rațională. Mai bine să moară un om decât să moară opt. Poți să privești lucrurile așa? Ești gata să îți lași viața în mâinile unui snop de fire și semiconductori? Nu uita, legile lui Asimov au rămas în cărți. Momentan legea funcționării computerelor elimină emoțiile, elementul de bază al erorii umane.

Emoțiile. Un element pe care nu știu cum și cât îl iau în considerare constructorii sistemelor de self-driving. Uitând sau ignorând că emoțiile sunt combustibilul și motorul care a dus mai departe industria auto.

Am făcut mașini mai bune, mai sigure, mai evoluate ca să ne putem deplasa mai repede, mai departe, mai bine. Dar nu deplasarea a fost principalul mobil, ci modul în care o facem. Libertatea. Asumarea riscului și a deciziei. Curbe luate prea repede sau prea încet. Accelerații de dragul accelerațiilor. Discuții în contradictoriu apropo de viteză, rută sau stil de parcare. Moduri de condus, depășiri strânse, călătorii de dragul călătoriilor, nopți pierdute în spatele volanului, priviri împăienjenite, somn de o oră pe marginea autostrăzii. Drumuri care se înfundă, povești exagerate, vacanțe. Greșeli datorate emoțiilor. Condusul e de fapt o serie de greșeli corectate în ultimul moment.

Da, probabil că în câțiva ani mașina te va putea duce ea de la A la B. Dar, sincer, la ce bun? Poți și acum de exemplu să iei un autobuz. Plus că îți mai antrenezi un pic sistemul imunitar.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp