Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea
Urmează câteva zile de stres și frământare până la rezultatele de la Evaluarea Națională. Dar nu e musai să fie așa și împărtășesc o altfel de conversație care pe noi ne-a ajutat să ieșim din „Jocurile foamei”, faza pe liceu.
Copilul meu a ieșit trist de la evaluarea de mate. Furios. A greșit ceva ce știa. Cum a putut să piardă sutimi importante, cum de le-a dat de la el? Dacă nu o să mai intre la liceul „acela", la cel pentru care a făcut tot acest efort? A deschis baremul și s-a prăbușit. Pentru niște sutimi.
Dacă până atunci n-am știut ce să zic decât încurajările de mamă woke- va fi bine, te iubim, hai să vedem notele oficiale, ei bine, când l-am văzut alunecând în disperare s-a trezit în mine omul care acum 30 de ani a decis că în viața asta e important să ai cele mai bune note, tot timpul, altfel nu meriți să faci umbră pământului.Și mi-a luat tot cam 30 de ani să mă opresc din această nebunie.
I-am spus că văd în ochii lui cum își dă puterea.
Așa că hai să ne uităm un pic la 10 chestii care pe noi ne-au ajutat să ieșim din cazanul cu smoală:
1. Sistemul de școală în care ne creștem copiii e gândit să adune copiii la un loc timp de 8 ore că să poată părinții munci, e gândit să îți rupă voința și să te învețe cu autoritatea, să te obișnuiască să te supui regulilor ne-negociate și să te aștepți să fii pedepsit, nu recompensat. Te învață frica. Dacă unii dintre noi încă mai confundăm frica cu respectul, aia e altă poveste, tot parte din problemă.
2. Dovadă că școala pentru asta este o facem noi, părinții. Ne forțăm copiii să facă performanță, ne bucurăm de note și ni se pare normal să-i vedem făcând kilometri de teme. Apoi ne îngrijorăm că petrec prea mult timp pe telefon/computer (cred că-i zice cumva acestui mecanism în psihologie…) Școala trebuie să-i educe. În ce sens? Ce vrem să știe copilul?
3. Educația este un mijloc spre ceva, nu un scop în sine. E procesul prin care deprinzi abilități și cunoștințe că să ceva.
Școala noastră ne educă pentru:
- Obediență față de reguli și autoritate formală
- 8 ore pe zi legate, cu foarte mici pauze e important să muncești
- Să nu facem rău societății - ne învață că nu sunt acceptate comportamentele antisociale și inclusiv revoltă sau contestarea autoritățîi
- A genera atașament față de un trecut idealizat că să ne iubim țara și să ne simțim mândri și să nu plecăm din ea
- A face performanță la absolut toate materiile, nediscriminatoriu, pentru că singurul scenariu de viață acceptabil e performanța cu orice preț!
- A fi cei mai buni, adică competiție constantă
- Iubire condiționată
- A sta liniștiți în băncile noastre
- Evaluarea o facem noi, adulții și e unilaterală și nesupusă dezbaterii sau cu posibilitatea de a crește
Magia care se întâmplă atunci când nimerești un profesor care te tratează cu respect, care se asigură că înțelegi ce predă și nu plasează toată responsabilitatea la ține, care te învață să gândești , căruia îi pasă de ține că om, magia asta e singurul lucru care ne-a salvat pe fiecare dintre noi.
4. Dacă ne imaginăm că școala ne pregătește pentru viață, suntem într-o poveste neadevărată. Și am avut acest dialog cu copilul meu și poate merită să avem discuția asta cu noi și fiecare cu copilul său, pentru că până de curând nici eu nu știam să răspund la întrebare altfel decât „să muncești mult, să îți placă ce faci și să ai bani că să poți să ai ce vrei și să nu fii sărac la bătrânețe”.
- De ce crezi că are nevoie un om ca să ducă o viață bună? l-am întrebat.
- Libertate și încredere
- Și ce crezi că ar trebui să înveți la școală că să le dezvolți?
- Despre istorie că să știi ce să nu repeți, despre economie că să știi cum se fac banii, cum îi investești, cum funcționează creditele, despre politică că să înțelegi că nu mai existe teorii ale conspirației care îi fac pe oameni să simtă că nu au putere, despre psihologie și cum sunt oamenii, cum să gătești și cum să ai grijă de ține, cum funcționează corpurile noastre…L-am strâns în brațe.
5. „Dacă ne lăsăm copiii în lumea asta hipioată pe care o descrii, ne ducem dracului. Copiii au nevoie de disciplină, de respect, să știe câte puțin din orice, să aibă cultură generală, nu vezi că oricum nu mai citesc? Și cum ai vrea să știe dacă au învățat sau nu dacă nu prin note?!”
Ok.
Notele sunt o treaba care ar trebui să vină la pachet cu sugestii de îmbunătățire și niște procese care să te ajute. Ai luat 7 pentru că mai ai de lucru la X și uite, cred că exercițiile astea te-ar ajută sau poate vrei să stăm să îmi spui ce n-ai înțeles aici?
Dar toate orele sunt ocupate cu predare, nu avem timp de reflecție și consolidare.
Nu avem timp să gândim un parcurs personalizat.
„E treaba copilului și a părinților. Nu face față, să facă meditații”. Ok.
Aș introduce aici ideea de a ne învață copiii să se auto-evalueze și să își ofere siguri validare că să ieșim din cercul asta tembel al importanței notelor și examenelor.
El știe de cât e la română și la matematică. Știe foarte clar ce știe. Nu e nevoie să i-o spună profesorii, notele sau un examen. El știe gramatică și dacă vreodată nu o să știe să scrie un cuvânt știe unde să caute și o să poată avea discernământ să judece informațiile pe care le găsește. El știe matematică de 10.
6. „Aveți grijă la formularea subiectelor, să nu fie șopârle!"
De ce ai vrea să bagi în ceață copiii?! De ce le dai 2 ore să îți arate ce au învățat 4 ani, de ce pretinzi că nu există cărți și internet și îi pui să memoreze în loc să-i lași să își caute informația, să demonstreze că știu să învețe, de ce ai vrea să le distrugi copiilor fix la 14-15 ani mică avere de încredere în sine pe care au început să o dobândească și capacitatea de a-și vedea propria valoare?
7. Examenul e ca și cum ești la primul tău concurs din viață direct la Jocurile Olimpice. Te pregătești la ține în țară, alergi kilometri, mănânci bine, dormi bine, ai antrenori și ajungi la ziua concursului și acolo vezi în stânga și-n dreapta necunoscuți, par bine pregătiți, e plin de oameni în tribune, în jurul tău toată lumea se agită, sunt cameramani, știi că sunt cu ochii pe ține milioane. Nu mai e stadionul de la ține din țară unde alergai singur și te vedeam doar antrenorul. Fix așa și cu evaluarea națională. Asta dacă ai avut noroc să ai “antrenor” – fie profesor “bun” la clasa, fie meditator.
8. Dacă e să învăț ceva din această experiență oribilă de un an de zile și mai ales din ultima săptămâna este că e nevoie să-mi ghidez copilul în a nu uită că el e cel care trebuie să se evalueze și să nu dea puterea validării celorlalți că nu o va mai lua înapoi ușor și să înțeleagă că școală și oamenii care trec prin ea au intenții foarte diferite.
9. Liceul nu e o destinație finală. Liceul e locul unde înveți să exiști cu oameni care îți plac și cu oameni care nu îți plac. Să înveți despre ține și să crești cu alții că ține și să sondezi curios viitorul. E despre chitare, iubiri, munți, mari, devenire. Liceul nu e despre performanță și carieră.
10. Ce vrem pentru copilul nostru? Vrem să ne asigurăm că va avea un job bun pentru că ne e frică să nu ajungă să se chinuie? Vrem să nu ne facă de râs? Să ne recompenseze pentru că nu-i lipsește nimic și tot ce are de făcut e să învețe? Să confirme că ne-am făcut treaba bine ca părinți deși nu ne-a învățat nimeni niciodată cum?
Rezultă că școala nu te pregătește pentru viață, mai degrabă este un sistem organizat de supraveghere, căreia am decis cu toții că îi dăruim copiii că noi oricum n-avem timp sau abilități să-i educăm. Și nici nu ne e clar pentru ce. Deci să fie Școala cea care decide implacabil destine.
Prostii!
Poți să iei din școală lucruri pe care să le folosești în propria ta misiune de a fi un om liber și care are încredere. În sine, în ceilalți și în viitor. Și atunci școala e o colecție de oameni și instrumente care te ajută în drumul tău, oricare decizi conștient că e el în acest moment. Hai să ne dăm jos din remorca neputinței și să ne așezăm iar la volan ca să le dăm copiilor noștri o șansă să nu mai piardă vremea în neputință și furie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Vizionare plăcută!
Ne văităm aiurea, emitem idei contradictorii, dăm vina pe oricine și pe orice, când totul este simplu: vrei chitare, bla-bla-uri, renunță să ai pretenții de Lazăr, Sf. Sava sau mai știu eu ce colegiu de figuri.
Bravo Rucs, mi-a plăcut comentariul dumneavoastră!
Opinia mea despre sistemul finlandez se bazează pe cunoașterea principiilor pedagogice care guvernează în general sisemele nordice. În plus, educația românească se luptă cu un cancer care o devorează, și anume corupția. Ingerința politicului (numirile politice), manuale execrabile, împinse în față de autori doar prin puterea funcției, autori care figurează și în comisiile de avizare (adică își dau aviz favorabil singuri) etc. Toate acestea nu se găsesc în sistemul finlandez, unde un manual prost făcut poate fi înapoiat editurii pentru corectură.
Dacă doriți însă o privire mai atentă asupra celor două tipuri de educație vă invit să vizionați un documentar interesant:
https://youtu.be/zgib7Mtj3gY?si=dKw39R28d6sTfRFU
Haideți să comentăm pe ceva concret, că la împunsături sunteți bun.
Dacă înțelegem amândoi același lucru, atunci vă pot spune și cum putem rezolva problema concret. Dacă avem opinii diferite - adică dvs. optați pentru sistemul din vechiul bloc comunist și eu pentru sistemele occidentale - discuția își pierde rostul.
Deci cum ar fi: estul sau vestul?
Dar oare pe ce criterii împărțim materiile în importante și neimportante? Tot ce se învață în școală e important, din moment ce figurează în programa școlară. Să vedem atunci pe unde mai scot cămașa cei preocupați doar de matematică și română.
https://youtu.be/Mp7Z-QW3QBI?si=ZpOzhvHfUqeeGtAq
Ia să vedem, are cineva curaj să discute cu cărțile pe față?
Unii reusesc, si in sistem si in viata.
Poate ca problema sta in mediocritatea personala, nu in crapaturile sistemului.
Cand ajungi in viata, ce faci, te plangi de inechitate? Te vaicaresti de lipsa incluziunii si a diversitatii?
E logic ca personalul didactic să se teamă de o reformă pe baze eficiente a sistemului, pentru că asta ar însemna și concedieri masive. Învățământul românesc rămâne singura uzină socialistă rămasă în picioare după 89.
Dar, de fapt, adevărul este ca acestui copil menționat în articol ii plac matematica și gramatica. Adică ii place și sa învețe ceva, structurat, organizat, solid, nu doar cai verzi pe pereți woke și mantre de dezvoltare personala. Poate chiar vrea sa învețe. Iar asta, ce sa vezi, de mii de ani, ca și astăzi, în toate domeniile, se face printr-un singur pact: maestru - discipol. Un maestru (adică cineva cu un plus de experiență și de cunoaștere) funcționează ca o călăuză pentru un învățăcel. Face un transfer de cunoaștere. Cum o face, e alta poveste (adică pot fi metode tradiționale, inovative, sau un mix, de obicei). Copiii își doresc colegii naționale (și pariez ca asa e și liceul "acela"), pentru că acolo ar putea avea maeștri mai buni și, mai ales, alți învățăcei buni, alți colegi interesați de carte. Regele Carol al II-lea, când a făcut școala palatina pentru fiul său, Mihai, a adus cei mai buni profesori, dar, atenție, și unii din cei mai buni elevi care să fie colegii săi. Copii cu note mari, buni sportivi, din familii de clase, meserii și chiar proveniență diferita (provinciile istorice). De ce a făcut asta? Pentru ca un copil învață uneori mai mult de la colegii săi decat de la profesori. Dacă ai colegi serioși și ambițioși, asta te motivează și pe tine. Dacă nu se gândesc decât la jocuri video, păcănele și alcool/droguri, te lași și tu pe tanjala. Dacă sunt agresivi și la fiecare cinci cuvinte scot un "p mea", "c**ie", asta nu e mediul ala ideal sa înflorești. În București, cam orice liceu sub opt (uneori și peste, sub 9, sa zicem) este exact asa. Dezastru de vulgaritate, bullying, adolescenți lăsați de capul lor de un corp profesoral blazat și obosit de articole ca acesta, în care li se spune permanent ca este numai vina lor. Și ca fiecare elev e special și sa o lăsăm mai ușor cu teme și învățat ca "chitare, munte, iubiri". Am cunoscut la un moment dat un elev foarte deștept, respectuos, sensibil, de la Lazăr, filologie. Liceul Lazăr este cel cu cele mai mari note de întrare din țară, umăr la umăr cu Sava. Ei bine, acest copil, de prin a zecea, s-a gândit el ca nu mai are sens sa se omoare prea mult cu studiul. Prindea ușor, din zbor. Apoi a începu sa chiuleasca (parcul Cișmigiu, Mall) și nu prea mai avea de unde sa prindă din zbor. Liceul nu îl ținea prea strâns (cei de la Lazăr sunt notorii în București pentru laxismul lor și gargara progresista, debate și Mun - un malpraxis generalizat pentru ca au copii geniali și nu fac mai nimic cu ei!). Familia, nici atât. Rezultat? A venit bacul. Elevul nu a învățat, pentru că a zis că e inteligent și face cinciul din acele subiecte de înțelegere a textului suport. Nu a fost așa și a picat. În toamnă, a luat la română 8,pentru că la textul argumentativ i-a picat ceva de genul "importanta studierii literaturii universale la liceu". Subiect de filo, profilul său, dar cum nu dăduse pe la ore, nu a știut operele din programa, nu a putut exemplifica prin niciun titlu.
Din punctul meu de vedere, acești copii (precum cel de sus) sunt niște victime ale gândirii bramburite a adulților și a nepasarii lor.
Și ca să adaug, dacă ne uităm pe diploma orcărui dascăl nu găsim termenul de PEDAGOGIE, ci pe cel de... PISHOPEDAGOGIE, iar modulele de pregătire se numesc MODULE PSIHOPEDAGOGICE.
Gramatica este o necesitate în orice sistem de educație din lume. Din păcate, la noi este amestecată cu elemete specifice filologiei, de parcă toți am vrea să studiem tainele limbii, nu să comunicăm pur și simplu. Nu mai vorbesc de critica literară, de care articolul nu pomenește nimic. Consumă copilul în cauză pagini întregi de critică literară? Tomuri? Nu prea cred. Pe lângă gramatică, critica literară și istoria literaturii sunt niște nefericite întreruperi în calea matematicii și a comunicării prin gramatică. Ca să nu mai vorbesc de critica plastică și cea muzicală.
De ce să comentezi profesionist o lucrare de Brâncuși sau o simfonie de Enescu? Ce rost are? Sunt doar niște nume lipsite de importanță. Patru pagini de comentariu solid, cu nimic mai prejos, dedicat Coloanei Infinitului sau Rapsodiei Române. Sunt incluse în programa școlară, dar le face cineva?
Cum e cu învățarea asta solidă, în care Eminescu e bun, dar Enescu și Brâncuși sunt doar niște scame pe sistemul de educație românesc? De ce i se alocă lui Eminescu 5 ore pe săptămână, în timp ce Brâncuși și Enescu beneficiază doar de o oră la două săptămâni? Ce sistem mai este și ăsta și ce înțelege elevul din tot spanacul acesta?
Faptul că cineva dorește să se concentreze exclusiv pe matematică și gramatică (articolul nu pomentește nimic de critica literară) nu vi se pare suspect pentru un sistem educațional? Liceul ar trebui să fie o formă de instruire completă, nu doar o fabrică de profesii. Să luăm un exemplu concret: un profesor de matmatică, unul de română, unul de fizică, altul de chimie și altul de educație muzicală sau plastică compun un test, fiecare pentru materia lui, de complexitatea celor care se dau în clasă. Apoi testele sunt schimbate între profesori. Cum se va descurca profesorul de chimie la română, cel de fizică la educație muzicală, cel de română la fizică etc.? Evident, foarte prost. Toți profesorii le spun elevilor că e important să înveți, dar ei înșiși au uitat ce au învățat. Poate un profesor de română să facă un comentariu plastic? Nu. Atunci care e rostul învățării? E doar un fitness intelectual? Este un fel de ganteră, pe care o arunci după ce ți-ai lucrat musculatura cerebrală?
Nimeni nu neagă valoarea colegiilor naționale, dar faptul că un anumit liceu are profesori buni și altul profesori proști înseamnă din start O FORMĂ DE DISCIRIMARE ȘI O PIEDICĂ ÎN CALEA DREPTULUI LA EDUCAȚIE.
Un sistem sănătos are grijă ca toate unitățile de învățământ să întrunească același prag de educație. Ați auzit dvs. în Finlanda sau Letonia, în țările nordice sau în cele asiatice de licee bune și licee proaste? Nu, toate au ACELAȘI standard educațional, cu profesori pregătiți intents timp de zeci de ani. Și au și abordări diferite. Abordări care existau și în sistemul nostru, cel făcut de Spirul Haret. Educația românească avea materii interdisciplinare, dacă vă mai amintiți de personajul piesei lui Mihail Sebastian, Domnișoara Cucu, profesoară de FIZICO-CHIMICE, o materie combinată, sau de profesorul Miroiu, care preda matematici și astronomie.
Sistemul românesc anterior comuniștilor era competitiv și egal cu restul sistemelor europene. Nu era atât de fărâmițat, greoi și ininteligibil. Era un sistem bazat mai mult pe o solidă cultură generală, care asigura o pânză socială solidă. Să comparăm cu năzbâtia de acum, care produce pe bandă rulantă absolvenți pentru export. O mână de absolvenți la o masă imensă de analfabetism funcțional. Nu e un sistem, e o bătaie de joc față de copii noștri și un pericol pentru societate, pe care o destramă pe zi ce trece.
De fapt toata societatea asta e un mare maglavais care uita ca s-a ajuns la nivelul actual doar datorita concurentei. Poate-mi spune si mie un astfel de sustinator cum poti avansa daca tu vrei de fapt sa stai pe loc....
Cu alte cuvinte, să presupunem că un elev este pasionat de matematică. El va urma două trasee: în primul va face EDUCAȚIE MATEMATICĂ, o formă mai lejeră a matematicii, în care deprinde bazele, învață o istorie a matematicii, legăturile dintre matematică și arte etc.
Evident, cu aceste cunoștințe nu poate înțelege matematica, dar aici sistemul vine și îi pune la dispoziție un modul separat de matematică. Cu alte cuvinte, la restul materiilor (literatură, biologie, geografie etc.) va merge mai lejer, fapt care îi va oferi timp să se ocupe de pasiunea lui principală: matematica. Evident, elevul poate alege și un curs opțional de literatură, și atunci va avea două pasiuni, sau trei sau patru dacă îl țin curelele.
Sistemele sovietice sunt sisteme tehnocentriste, în care fiecare materie este turată pe maxim.
În corpul uman, când un mușchi se contractă, mușchii pereche se relaxează. În rabie (turbare), toți mușchii se contractă simultan, fapt care duce la ruperea oaselor. Sistemele sovietice - și cel românesc - se aseamănă cu rabia: toate materiile sunt turate pe maxim. Asta se întâmplă pentru că în viziunea marxistă nu se lucrează cu persoane reale - care au limite, preferințe etc. - ci cu MASE DE MANEVRĂ. Toți, încolonați ca în Armata Roșie, învață cu un cântec înainte marș fix aceeași materie! Nu există preferințe, nu există aptitudini, există doar obedianța față de materie.
Sigur că trebuie să avansezi, dar e o aiureală totală să avansezi la tot! E o stupizenie! Ca să avansezi ai nevoie de timp. și atunci trebuie să ai o materie principală și materii setate pe mediu, pe cultură generală. Altfel nu înveți nimic. Intri pe pilot automat și ce se stochează în creier se șterge în câțiva ani (uneori și după ce ai ieșit din sala de examene).
Care credeți că ar fi rezultatul? Cum se va descurca profesorul de română la matematică, cel de matematică la educație muzicală, cel de educație muzicală la chimie etc.?
Nu toate materiile predate sunt importante și nu toate ar trebui învățate?
În liceu, am făcut filologie, dar tot am mai avut doi ani mate și am mai avut și alte materii care nu ma interesau total. Am avut însă și latină, care pe colegii mei nu ii interesa mai deloc (deși eram la filo), însă eu am mers la olimpiade și la concursul Ciceronianum din Italia. Colegii mei nu au protestat de ce li se preda latina, iar eu m-am dus un pic mai adânc pe drumul asta. Invers, alții s-au dus pe drumuri care nu ma pasionau pe mine. Deci nu contează ca unii oameni uită ce au învățat în preuniversitar. De ce nu contează? Pentru ca, de fapt, majoritatea nu uita tot, ci rețin ceva anume și fac performanta din ceva anume. Dvs ați performant în arte și ați mers pe drumul asta. Eu am mers pe drumul filologiei. Iar drumurile astea se adancesc în mediul universitar, dar, desigur, ele sunt cel mai adesea alese și binișor explorate deja în preuniversitar.
Iar a spune ca putem face o plajă orara și curriculara personalizata pentru fiecare copil - asta e o utopie, nerealizata nicăieri în lume, în afară de homeschooling. Da, în homeschooling cu profesori privați pe care ți-i aduci acasă, atunci poți face asta. Sunt niște prințese adorabile în Saint-Tropez, doua surori, care studiază acasă cu profesori meditatori și ele învață ceea ce au ales. Dar în învățământul public, de masă, unde ai 25-30 în clasa, cum faci acel plan specific pentru fiecare? Desigur, sunt profilurile real, uman, social, științe, dar întrebați elevii de la acestea. De pildă, din cei care sunt la mațe-info, unii adora info, o dau la bac, alții, sa nu audă. Dintre cei la filo, tocmai am exemplificat, unora nu le place latina sau una din limbile străine etc.
Fenomenul e cunoscut intiuitiv chiar și de profesori. Problema este că nu poți controla acei 20% pe care elevul îi va reține. Dacă aceste informații nu formează un sistem coerent, atunci se va alege cu un fel de flash-uri care se vor stinge în câțiva ani. Cu alte cuvinte, dacă setezi o materie pe UȘOR, atunci ești sigur că elevul o va reține și nimeni nu va rămâne în urmă. Dacă o setezi pe MEDIU, atunci vei avea și un procent - destul de mic - de elevi care nu o vor prinde, dar majoritatea va beneficia de ea, iar dacă o setezi pe COMPLEX, atunci procentul celor care vor rămâne complet stăini de materia respectivă va fi imens.
Sistemele performante de educație au atacat această problemă frontal: cum facem ca toți elevii să dobândească zona de MEDIU, în așa fel încât cei care sunt înzestrați să evolueze mai departe, chiar către zona de excelență? Sistemul "la gramadă" nu dădea rezultate, pentru că-i lăsa pe mulți în urmă. Atunci au împărțit palierele: o zonă în care toate materiile sunt setate pe MEDIU - unele chiar combinate, inter și transdisciplinare - care poate fi atinsă de toți și o zonă opțională, complexă.
În sistemele performante, echipe specializate formate din consilieri și psihologi școlari, în colaborare cu părinții, detectează cu acuratețe fantastică (PSIHOLOGIA și PSIHOPEDAGOGIA sunt științe) aptitudinile și preferințele elevilor, recomandând modulele opționale pe care aceștia să le urmeze. Mai precis, pe zona medie elevul nu face matematică, ci educație matematică, o disciplină setată pe MEDIU, cu conexiuni și în alte domenii (ex. muzică și matematică, o istorie a matematicii, plus bazele uzuale necesare societății în care trăiește). Dacă este descoperit cu aplecare către matematică, atunci va urma un modul de matematică.
Care este rezultatul?
- elevii ies din școală cu un sistem de cultură generală închegat, și nu doar cu flash-uri de tipul când a trăit cutare domnitor, scriitor, artist sau compozitor (lucruri pe care le pot lua și de pe internet). Cu alte cuvinte, nu a memora date e problema, ci a forma gândirea, a-i da coerență și fluiditate;
- sistemul modular (curriculum moduar, noi avem curriculum spiralat, ca cel sovietic) permite o formă de repetare a materiei pe care elevul nu o înțelege. Dacă elevul nu înțelege anumite etape din modulul ales, le va repeta până și le va însuși (sau se va opri). În zona sovietică, apare repetenția: elevul repetă TOATE materiile pentru una singură, ceea ce constituie o anomalie.
- faptul că un elev depune efort pe un anumit palier, în timp ce pe palierul comun efortul este minim, îi va crește eficiența și îi va hrăni pasiunea, în timp ce în sistemul sovietic (sau ex-sovietic) păstrat de fostele țări comuniste stresul este maxim. Timpul alocat pentru a trece la o materie îi va lua din timpul alocat pasiunii sale. Am putea face o analogie cu biologia: într-un corp, atunci când un mușchi se contractă perechea lui se relaxează. În cazul bolii numite rabie (turbare) mușchii se contractă simultan, având ca rezultat fracturarea oaselor. Sistemul ex-sovietic seamănă cu această boală; toate materiile sunt setate pe maxim și se contractă simultan. Rezultatul este că, pentru a rezista, elevul va învăța mecanic la materiile pe care le consideră neimportante. Vom avea astfel o situație paradoxală: specialiști foarte buni, dar dublați de un analfabetism funcțional feroce, cu o cultură generală plină de găuri, cu opinii ridicole în domenii ca filozofie, sociologie, politică, istorie, artă etc. Cunosc cazuri concrete. În esență e și ceea ce sistemul sovietic dorea: roboți matematicieni, roboți medici, roboți ingineri chimiști etc. Cultura generală activează gândirea critică, ori sistemele totalitare se tem cel mai mult de gândirea critică.
EXEMPLU CONCRET:
Canalul Disney+ reușește să lanseze un serial din seria Star Wars, care stârnește valuri de indignare. Numeroși americani subliniază hibele narative în zeci de clipuri Youtube. Urmărite cu atenție, e clar că această zestre de a comenta un fir narativ vine de la orele de literatură. Cu toate că limbajul lor nu este întotdeauna bogat, există fluiditatea ideilor și apar chiar termeni de specialitate ("exposition", "character arc" etc.) Ce face ca un adolescent american, îmbrăcat ca vai de capul lui, să argumenteze clar un fir narativ, în timp ce un olimpic la matematică - caz concret, verificat de mine - să nu lege două idei și să aducă zero argumente?
Analiza literară sovietică a mers, cum era și normal, pe sistemul inițiat de Vladimir Propp, un sistem complex și dificil de însușit. Chiar și sintetizat puternic pentru uzul școlii, sistemul Propp rămâne dificil pentru treptele de dezvoltare cognitivă și este învățat de multe ori mecanic. Lumea liberă a adoptat sistemul profesorului de literatură și scriitorului Joseph Campbell. Ca acoladă, George Lucas, creatorul Star Wars, a fost unul din studenții lui Campbell, și în timpul filmărilor și-a invitat pe platou fostul maestru (de aici și succesul fulminat al filmelor Star Wars, construite după metoda Campbell).
Sistemul Campbell are, spre deosebire de sistemul Propp, avantajul de a fi reprezentat grafic, prin schema vizuală a călătoriei personajului. Are o sintetizare grafică. Mai mult, în timp ce sistemul Propp este bazat pe FIRUL NARATIV, sistemul Campbell este bazat pe PERSONAJ (pentru Propp personajele sunt doar variabilele unei funcții). În timpul comunismului, educația românească a mers pe mâna lui Propp, și e clar că această alegere a fost politică și nu educativă (Campbell era considerat din zona capitalismului putred).
După 89, sistemul s-a deschis. S-a deschis însă într-o direcție complet greșită. Mi-a atras atenția un comentariu literar dintr-un manual suplimentar pentru basmul Harap Alb. Autorul pornea pe sistemul Propp, apoi, brusc, vira către Campbell (vorbim de gimnaziu) și începea o perorație savantă despre bine și rău, despre personaje pozitive și negative, principale și secundare etc. După ce transformă comentariul într-un fel de ghem încâlcit, autorul alege soluția facilă de încheiere: răul este de natură metafizică !!! Vorba personajului Celentano din îndrăgitul serial, căruia Andrei Pleșu îi atribuia o beție metafizică: băi, eș' nebun? Sunt sigur însă că autorul, după ce a încâlcit și descâlcit comentariul, s-a dus frumos la casieria editurii și a încasat drepturile de autor pentru nostimada așternută pe hârtie. Acum, dacă respectivul avea și o funcție în sistem... nu știu... dar e posibil.
Ca să închei, sistemul românesc merge în continuare pe principiile sovietice, fardate cu importuri occidentale (competențele, modulele, evaluare în loc de admitere etc.) Adică afară-i vopsit gardul, înăuntru lepoardul. Dar sunt și compensații: măriri salariale, grade, salarii de merit, drepturi de autor. Deci treaba merge, meditațiile merg, banul vine gros. Doar elevul are de suferit. Dar cine se preocupă de elev? Elevul e întotdeauna de vină. E o cantitate negiljabilă.
P.S.: A nu se înțelege că în această ciorbă nu sunt și dascăli speciali și dedicați. Dar nu dascălii speciali sunt problema. Dacă există, atunci e bine, dar noi avem nevoie de un sistem NORMAL, unul care să pregătească atât profesioniști cât și persoane cu o cultură generală COERENTĂ, medie. Necazul e că acest sistem lovește în societatea pe care ne-o dorim cu toții: produce o cantitate infimă de vârfuri (care, de obicei, merg la export) și un ocean imens de analfabetism funcțional, dublat de un prost gust exasperant.
Deci eu nu cunosc aceste sisteme perfecte cu echipe mixte cadre didactice - psihopedagogi care sa elaboreze personalizat planuri de învățare. Dacă ne referim la America, e plin netul (și biblioteca de specialitate) de critici la adresa învățământului lor. Am văzut recent un short cu o tânără căreia i s-a cerut: "numește 5 tari din Europa". Răspuns: Aaa, Australia. Reporterul a aprobat-o (ironic): OK. Și alta? Fata: that's it, I can't say no more.
Interesante însă și comentariile: multe spuneau ca asta e sistemul american, ca sunt praf la geografie etc.
Haideți însă să vedem cum a început totul, cum a stat situația în educația sovietică și de ce în fostele țări comuniste există o reticență față de psihologie, deși pe diplomele profesorilor stă scris PSIHOPEDAGOGIE (teoretic, orice profesor are anumite cunoștințe în domeniul psihologiei, limitate și subordonate zonei pedagogice).
Educația s-a clădit de secole pe fundamentul filozofiiei. Nume ca Aristotel sau Jean Jaques Rousseau sunt definitorii pentru educație. Ultimul a fost filozoful german Karl Marx, care vine tot din filozofie. Și aici vine partea interesantă: din sânul filozofiei începe să se contureze o tendință care studiază modul de funcționare și funcțiile creierului; intuiționismul filozofului francez Henri Bergson e un exemplu foarte bun. Trepat, această ramură progresează și renunță din ce în ce mai mult la conceptele filozofice. Adoptă și conduce studii, începând să semene din ce în ce mai mult cu medicina. Această nouă ramură capătă numele de PSIHOLOGIE și cuprinde toate aspectele vieții, unul fiind chiar educația.
Aici apare însă buba: pentru lumea liberă n-a fost o problemă să desprindă pedagogia din brațele filozofiei, dar pentru lumea marxistă psihologia a constituit încă de la bun început un dușman de moarte. Incompatibilitatea dintre psihologie și filozofia lui Marx era evidentă; aparatul propagandistic a calificat psihologia ca putredă, uneori chiar fascistă (aluzie la Freud, deși acesta nu era german), o toană burgheză etc.
La noi lucrurile au fost și mai complicate. În 68, România a cunoscut un pas înainte prin acrobația lui Ceașuescu, propulsându-ne fix în brațele occidentului. Vizita lui Nixon sau a lui Charles de Gaulle, precum și plimbarea lui Ceaușescu în șareta reginei sunt exemple concludente. Conducerea țării a fost pusă în fața unei dileme: cum să apărem occidentului ca inovatori și la curent cu ultimele cercetări în domeniu, dar fără să clătinăm valorile marxist-leniniste? A fost spărtura prin care psihogia și cercetarea psihopedagogică au pătruns în sistemul nostru. Partidul Comunist a avut însă niște limite clare: voi vă faceți cercetările în liniște și cu batista pe țamabal, iar noi ne vedem de educația noastră marxistă. În 81, când deschiderea a luat sfârșit, singurul institut de cercetare pedagogică și-a închis porțile. Marxismul câștigase partida.
Ce s-a întâmplat însă peste ani și de ce există încă o râcă pe viață și pe moarte între pedagogi și psihologi, deși diplomele profesorilor sunt eliberate cu eticheta de PSIHOPEDAGOGIE? De ce principiile marxiste au rămas în continuare în educația românească, deși nimeni nu știe că sunt acolo?
Ca nespecialist nu vă pot da un răspuns clar, dar alătur un fenomen interesant: ați auzit vreodată tineri vorbind despre prețuri într-un magazin?
- Chestia asta costă două milioane, e prea scump!
Păi două milioane costă tot magazinul. Tinerii vorbesc de două milioane, în timp ce pe eticheta produsului scrie clar 200! Și nu, nu sunt orbi. Mai mult, li se pare ceva firesc și nu-și pun problema cum a apărut anomalia.
Nu cunosc mecanismul psihologic, dar este cu siguranță același care a conservat și principiile sovietice din educație. Ca să înțelegem, e mai bine să ne uităm spre efecte. Adoptarea unui curriculum modular în locul celui spiralat ar însemna mai puține materii pe palierul de educație generală, ceea ce ar duce la concedieri masive. Ar însemna automat și o scădere a clientelei politice, mai ales în condițiile în care România a trecut de la partidul unic la pluripartidism. Scăderea cantități de materie în zona palierului de cultură generală ar duce automat la modificarea orelor de catedră, însemnănd și o scădere salarială drastică. Un motiv la fel de bun de a evita un curriculum modular.
Cât despre a înțege, nu cred că e nevoie să lucreze cineva într-un asemenea sistem pentru a-l verifica. Există numeroase discipline pedagogice - pedagogie comparată, istoria pedagogiei, psihologia educației - care expun cu claritate aceste principii. Există lucrări pe net, teze de doctorat în educație, teorii, conferințe etc. Nu putem vorbi de un deșert informațional. Problema e că acest imens puzzle trebuie pus cap la cap cu răbdare și timp, ori nimeni nu e dispus să facă acest lucru doar de dragul de a înțelege. Miza e prea mică.
Reritor la proverbiala problemă a americanilor cu geografia Europei, ar trebui să fim destul de cinstiți atunci când vine vorba de geografia Americii: câte capitale americane poate numi un european? Problema e alta: orice sistem de educație este adaptat vremurilor. Timpurile în care trăim externalizează memoria și incurajează gândirea. Faptul că un puști american comentează fluid hibele narative ale unui serial ca Star Wars dovedește gândire, chiar dacă memoria lui este deficitară. Mi se pare mult mai grav ca un tânăr să enumere țări din Europa sau anii în care au trăit anumite personalități, dar să nu poată lega duă idei pentru a-și argumenta o opinie. Asta înseamnă analfabetism funcțional. A nu gândi fluid înseamnă analfabetism funcțional, și e mult mai grav decât orice fel de scăpare. În definitiv de europenii care cred că New York este capitala Statelor Unite nu spune nimeni nimic.
Și mai este o problemă: deși un adolescent american va fi catastrofal la capitolul țări europene, el îți va explica în amănunt mecanismul de producere al unui tsunami. Deși nu are o memorie geografică, el are touși o gândire care îi permite să analizeze fenomenele apărute în geografie. Ceea ce la noi e invers: putem întâlni persoane cu memorie bună, dar fără fluiditatea gândirii.
Importantă e gândirea, nu memoria. Și da, se poate pune problema ce ne facem dacă memoria externă - computerul sau telefonul - nu vor mai funcționa. N-ar trebui să ne întoarcem la clasica memorizare? Dar tot la fel de bine putem blama electricitatea. Omenirea nu s-a născut cu becul electric la nas. Ce ne facem dacă mâine electricitatea ar înceta brusc să funcționeze? Ce ne facem dacă ne lovește un meterorit, dacă ne invadează marțienii, dacă renasc dinozaurii etc.? Memoria externă - televizor, internat, telefon - este aici pentru a rămâne, la fel cum a rămas și becul electric. Electricitatea a rămas pentru totdeauna, cum va rămâne și internetul. Nu ne putem imagina o lume fără energie electrică. Atunci de ce ne-am imagina o lume fără dispozitive care să ne stocheze memoria externă?
Dar cel mai grav este că pune o presiune inumană pe copii. Le spun mereu elevilor mei să încerce să vadă altfel acest examen: sunt doar două ore din viața lor, iar peste vreo 15 ani nici măcar nu își vor mai aminti ce subiecte au avut sau din ce motive au fost atât de speriați de acest examen.
Aș propune o schimbare de paradigmă: școli gimnaziale cu liceul inclus și examene normale la final de an la toate materiile, pe modelul școlilor britanice. Da, și acei elevi au examene, și nu ușoare, va asigur, dar emoțional sunt examene mau ușor de ,,dus" de către copii și părinți.
Mult succes copiilor și să treacă cu bine de aceste hopuri din viața lor.