Copilul tău plânge din senin. Poți plânge cu el...

Se uita la ea cu ochi mari, gata din clipă în clipă să-i înece în lacrimile pe care abia abia și le mai reținea. Simțea o mare de emoții și contradicții, dar nu putea să articuleze niciun cuvânt. 

- Ce ai, spune-mi de ce ești trist, îl întreba mama obsesiv, simțind ea însăși cum o îneacă plânsul și cum o gâtuie frustrarea.

Băiatul continua să o privească fix, inert, până când izbucni spasmodic, zguduindu-și întreg corpul, capul, apoi brațele, într-o încercare disperată de a scăpa de ea, de el însuși, de întreaga situație care-l rănea, dar pe care nu știa cum s-o exorcizeze.

În casă plutea un aer dens, ca de păcură încinsă, care le învăluia plămânii, sufletele, viața, un aer pe care abia îl respirau amândoi, mama și fiul, față în față – el plâns, istovit, ea goală de gânduri, de resurse, de puteri. Încercă să-l ia în brațe, dar el o respinse cu furie, într-un gest de bărbăție precoce, lasă-mă, mamă, nu mai sunt un copil, am șase ani și le arăt eu dacă se mai iau de mine o dată, praf îi fac.

După o vreme s-a liniștit - uitase de puștii din parc -, ba chiar începuse să țopăie și să spună cuvinte nepotrivite, care amuză orice copil, mamă, am zis caca, de ce nu râzi, încerca el să-i atragă atenția fără să știe că sufletul ei e încă spart, făcut bucăți și că-i va mai lua un timp până-i va trece. Fără să știe că pentru ea plânsul nu e niciodată de moment și orice durere de-a lui îi sapă adânc în inimă.

De ce pun mamele totul la suflet? De ce pun tații totul la suflet? Când și-au pierdut capacitatea de a trece de la o stare la alta într-o clipă, de a râde și de a plânge în același timp, de a fi supărați și imediat apoi binedispuși, când au început rănile să se vindece mai greu, de ce nu mai avem tăria din copilărie, de ce este atât de greu să fii părinte (empatic!) și de ce ne e tot mai greu să luăm viraje atât de strânse?

O posibilă explicație, una valabilă în cazul meu cel puțin, ar fi dezechilibrul care se instaurează involuntar din momentul în care devenim părinți. Așa cum sunt familii în care adulții calibrează cu precizie de ceasornicar nevoile copilului cu ale lor proprii, tot astfel, când aceștia uită de ei înșiși și se dedică în totalitate rolului de părinte, apare o instabilitate greu suportabilă pe termen lung. Din experiența mea, pentru o relație cât mai sănătoasă, eficientă și plăcută cu propriul copil, ar trebui ca părinții să-și ofere timp și lor înșiși. Un timp al regăsirii, al reconectării și reechilibrării. În acest fel, în situațiile tensionate, reacțiile disproporționate vor fi rare și ușor de stins. Copiii vor mai plânge - oh, și încă cum - doar că părinții vor contracara tensiunea cu calm, bunăvoință și optimism, reușind astfel să rezolve totul mult mai rapid și eficient.

De altfel, specialiștii chiar îi sfătuiesc pe părinți să țină cont de dorințele și nevoile lor, dacă nu vor să cunoască efectele frustrării, neîmplinirii și oboselii cronice, fără puterea de a se mai bucura de copii bine crescuți, încrezători în forțele lor, generoși. De altfel, e greu de crezut că se pot cultiva aceste valori în mod autentic în condițiile în care părinții le transmit copiilor mesajul că ei sunt centrul universului și totul gravitează în jurul lor.

Astfel, îndemnul cel mai onest către părinți ar suna cam așa: îngrijiți-vă copiii, iubiți-i mult, iubiți-i cu adevărat, iubiți-i necondiționat, dar iubiți-vă și pe voi, îngrijiți-vă și de voi. Practicați (atunci când se poate, bineînțeles!) sportul preferat, mergeți la mall, uitați-vă la filme, citiți ce vă place, întâlniți-vă cu prietenii și bucurați-vă de o familie echilibrată, în care fiecare, de la mic la mare, înțelege nevoia de identitate și spațiu a celuilalt.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp