Copilul trebuie să înțeleagă că și emoțiile neplăcute sunt îndreptățite și permise. Nu trebuie să ne fie rușine de ceea ce simțim

Foto: Guliver Getty Images

Deseori, atât copiii cât și noi, adulții, întâmpinăm dificultăți în exprimarea adecvată a emoțiilor, fie că sunt plăcute (bucurie, surpriză) sau neplăcute (tristețe, frică sau furie). Emoțiile pot fi copleșitoare de multe ori, iar neexprimarea lor la momentul oportun poate avea repercusiuni serioase asupra sănătății noastre, activității noastre zilnice, dar și asupra calității relațiilor cu cei din jur. 

Atunci când simțim și exprimăm emoții puternice de furie, teamă sau tristețe și găsim empatie, înțelegere, iubire și acceptarea celor din jur a stării noastre, emoțiile devin mai ușor de gestionat și treptat se estompează. Când partenerul de viață, șeful, un prieten sau oricine altcineva drag din jurul nostru își exprimă emoțiile într-un mod sănătos față de noi, ne este mult mai ușor să înțelegem ce simte, ce se întâmplă cu el și identificăm instinctual strategii de adaptare la situație și de a le veni în ajutor. ”Cred că ai avut o zi grea” sau ”știu cum te simți” sunt sintagme pe care cu toții le-am auzit și prin ele am simțit empatia celor care ni le-a adresat.

Copilăria este perioada cea mai intensă din punct de vedere al trăirii amalgamului de emoții puternice zi de zi. Trecerea de la o emoție la alta, de la o stare de liniște și calm la o stare de agitație și tumult poate fi o chestiune de moment. Din acest motiv și pentru că cei mici sunt ca un burete în preluarea de informații și stări ale adultului, vă propun un exercițiu de comunicare și control al emoțiilor pentru o mai bună cunoaștere de sine și relaționare cu cei din jur.

Copiii au nevoie în primul rând să înveţe să recunoască emoțiile din mimica, postura celor din jur şi să le numească – fericire, tristeţe, furie, frică. Cel mai dificil le este să-și recunoască şi să-și exprime propriile emoţii, la fel cum şi nouă, adulţilor, ne e uneori dificil. Detaliez mai jos câteva opțiuni pe care le avem la îndemână pentru a-i ajuta pe copii să-și îmbunătăţească exprimarea şi controlul emoţiilor.

Acceptarea emoțiilor: nicio emoție nu este greșită, toate sunt naturale și îi transmitem acest lucru copilului. E important să fim alături de copil în timp ce trăiește emoții puternice, acceptându-le în felul următor: ”Cred ești furios pentru că ai fi vrut să mai rămânem în parc, asa e? ”, ”Văd că ești trist și cred că și eu aș fi trist dacă mi s-ar strica jucăria favorită” sau: ”E normal să-ți fie teamă, dar în același timp vreau să știi că ești în siguranță alături de mine.” Astfel, îl ajutăm să înțeleagă că exprimarea emoțiilor e un lucru natural.

Îl ajutăm pe copil să facă față emoțiilor și să le gestioneze într-un mod sănătos alături de noi, prin ascultare și empatie. Prin opoziție, este recomandat să evităm sintagmele ”oprește-te din plâns”, ”n-ai de ce să fii supărat”, ”te enervezi degeaba”, ”termină cu prostiile astea” deoarece copilul se conformeză parțial își reprimă emoția autentică și apar modalități nesănătoase de a o scoate la suprafață. Devine rebel sau retras, se închide în el sau acționează agresiv.

Transmiterea mesajului că și emoţiile neplăcute sunt îndreptăţite şi permise. Nu trebuie să ne fie rușine să le exprimăm deoarece ele nu sancţionate. E ok să fie furios, dar nu e ok să transforme furia în violență. Nu e în regulă să lovească sau să distrugă lucruri şi dacă acest lucru se va întâmpla, va fi oprit pentru siguranța lui și a celor din jur. O emoţie de furie neexprimată adecvat se poate transforma ulterior într-un act de agresivitate. De exemplu: ”Uneori, când nu spui ce te-a supărat, ai impulsul să îl loveşti pe fratele tău sau începi și arunci jucăriile pe jos” și ”Atunci când îmi spui că ești furios sau supărat, eu pot înțelege ce simți și te pot ajuta.”

Dacă noi ca adulți nu oprim copilul atunci când își manifestă furia agresiv, acesta nu va învăța cum să se oprească singur și astfel se va pune pe el și pe ceilalți în pericol. Nu trebuie să își reprime emoția, ci doar să învețe forma de manifestare a acesteia. 

De exemplu când se loveşte pe el sau pe alţii, când distruge jucăriile sau alte obiecte, când refuză în mod repetat să îşi asculte părintele sau când încalcă regulile, i se poate arăta că supărarea lui este văzută şi acceptată: „eu văd că eşti supărat şi îmi pare rău, dar nu pot să te las să îl lovești pe fratele tău”; îi spunem că este natural să fie supărat, dar nu şi violent: „Înțeleg că ești supărat și e ok să fii supărat, dar nu e ok să loveşti, să jignești şi să arunci cu lucrurile, eu te opresc dacă faci asta.” 

Jocurile şi poveştile pot ajuta la exprimarea şi controlul emoţiilor. Jocurile de ghicire a emoţiilor după mimică sau după sunete, desenele despre emoţii, discuții despre emoţiile personajelor în timpul spunerii de poveşti, ca de exemplu: ”Cum crezi că s-a simţit prinţesa când a venit zmeul? Crezi că s-a speriat? Dar oare ce a simțit atunci când au venit părinții și au salvat-o?”

Toleranţa la frustrare a copilului poate fi îmbunătăţită prin expunerea sa la situaţii în care va fi necesar să aştepte puțin până să obţină un lucru sau la situaţii în care nu va primi ce își doreşte. Astfel va învăţa că nu orice dorinţă se îndeplineşte imediat. Pentru a obține anumite lucruri e nevoie de efort şi că există chiar şi lucruri pe care nu le va putea obține din diverse motive.

Atunci când este în fața unui refuz îi explicăm de ce este ”NU”, dar în același timp îi arătăm că nevoia lui e înţeleasă: „Știu că e greu să te oprești acum, tu ai mai vrea să te joci ... dar e ora de dormit şi e important să ne culcăm acum.” Este bine să i se explice pe cât de des posibil motivaţia care stă în spatele interdicţiei sau regulei: „Tu ştii că dacă nu dormi suficient, mâine vei fi obosit şi nervos şi nu o să ai energie să te joci.” I se pot oferi alternative în loc să fie pur şi simplu refuzat: „Pot să mănânc ciocolată?” „Poţi să mânânci banană sau piersici, care ştiu că îţi plac, pentru că seara copiii nu mănâncă ciocolată ca să doarmă bine peste noapte şi să nu fie agitaţi.”

Identificarea și adresarea comportamentului greșit și evitarea mesajelor de tipul „M-am supărat pe tine” sau „De ce eşti rău?” Atunci când îi facem observaţii copilului pentru un comportament nedorit –adresăm, criticăm respectivul comportament, nu persoana, pentru a nu da copilului sentimentul că este respins sau că nu este iubit. Copiii asociază sancţiunile şi critica cu lipsa de iubire. Ca alternativă îi putem spune: ”Ai procedat greșit atunci când i-ai smuls jucăria fratelui tău, chiar dacă era a ta. Nu e în regulă să faci lucrul respectiv și te rog data viitoare să îl rogi frumos să ţi-o înapoieze, chiar dacă asta presupune să aștepți încă 5 minute pentru a termina el de jucat.” Explicăm consecința și motivul pentru care este criticat sau sancționat și apoi încheiem cu un mesaj pozitiv: ”Eu te iubesc şi vreau să te ajut să faci mai bine data viitoare.”

Acceptarea emoțiilor copilului prespune totodată și conștientizarea emoțiilor proprii și responsabilitatea de a le trata cu seriozitate. Acestea sunt ușor observabile de către cei mici, ei preluând modul nostru de gestionare a emoțiilor. Acest lucru înseamnă că suntem atenți la ceea ce se întâmplă cu noi și că avem grijă de noi înșine în primul rând, pentru a putea avea grijă de emoția copilului. Este normal ca unele emoții (ale noastre sau ale copilului) să ne copleșească și e important ca atunci când nu știm cum să gestionăm ce ni se întâmplă să cerem suport de la familie, oameni dragi sau de la o persoană specializată.

Este important așadar, să încurajăm copiii să spună ce simt, ce îi supără, ce îi înfurie, ce îi sperie, ca să îi putem ajuta, învăța să gestioneze aceste emoții. Dacă sunt momente în care observăm că se închid în ei, că nu mai sunt comunicativi sau dimpotrivă, că devin foarte activi și agitați, este de dorit să exprimăm noi orice credem că se întâmplă cu copilul atunci: ”Cred ca te-a deranjat/te întristează/te enervează.. știu că este neplăcut.....!”, după care îl întrebăm dacă e corect ce credem noi și îl încurajăm să vorbească în continuare. În felul acesta, îl învățăm că toate emoțiile sunt normale, încurajăm copilul să fie autentic și să ceară ajutorul atunci când se simte în încurcătură.

Când acceptăm emoțiile, sentimentele copilului, acesta învață că viața emoțională nu este periculoasă, nu este rușinoasă, ci că este un dat universal care poate fi gestionat. Oricine a simțit așa ceva și chiar există un nume pentru respectivul moment. Copilul se simte astfel înțeles și acceptat, învățând că nu este singur în fața valului de emoții puternice. Empatia întărește relația. Ajută copilul să se simtă mai puțin singur cu trăirile sale. Empatia vindecă. Iar experiența empatiei îl învață pe cel mic despre cele mai profunde modalități în care se poate conecta cu ceilalți, oferindu-i o oportunitate de a intra în viitoarele relații cu niște abilități esențiale.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp