Corneliu Coposu nu s-a înșelat: un an de comunism nu se poate răscumpăra decât cu doi ani de democrație autentică

Foto: Inquam Photos/ George Călin 

Acum douăzeci și șapte de ani Corneliu Coposu a plecat puțin. Am încă în urechi sunetul pe care l-au făcut florile aruncate de mulțime pe sicriul lui la părăsirea sediului din Piața Rosetti. Câteva minute de tăcere totală și neverosimilă pentru acest oraș al marilor decibeli, apoi zborul din toate părțile al florilor, ropotul lor spontan și sec și, în fine, punerea în mișcare a convoiului cu toată lumea din jur cântând miraculată „Sfinte, Sfinte, Sfinte fără de moarte.” În drumul spre Piața Palatului unde urma să aibă loc slujba de înmormântare, studenții nelipsiți de la marile proteste anticomuniste de după revoluție au desfășurat o imensă cruce de pânză albă pe care mulțimea continua să arunce flori. 

În plin regim Iliescu, Piața Palatului s-a umplut până la refuz, întocmai ca la 22 decembrie 1989 sau ca de Paști la venirea Regelui în 1992. Inima țării bătea în acea piață și atunci, așa cum a bătut și cum avea să bată de atâtea ori în alte piețe: inima minoritară, inima trează, inima curată, inima cuprinzătoare, inima înțelegătoare, inima vie și de aceea, inima prigonită, inima bătută, inima scuipată, inima pusă la colț, inima încarcerată, inima sângerândă, inima împușcată în propria țară de cincizeci de ani. Desigur, autoritățile statului și ierarhia Bisericii Ortodoxe Române au fost, ca de obicei, în contratimp cu pulsul acestei inimi. Cele dintâi nu i-au îngăduit Regelui să participe la înmormântarea celui mai important sprijin al lui din țară și cea de-a doua a găsit cu cale să trimită în locul patriarhului, cum se cuvenea, un vicar cu discurs de popa de țară, care a avut de atunci diverse ocazii să-și dea pe față vocația de Baal Hammon și agent provocateur.

La atâta amar de vreme de atunci, până și cele mai ascuțite lănci partizane s-au tocit, stridențele timpului aceluia sumbru s-au surpat în sine, încleștările de orice fel s-au desfăcut. Cel mai bogat tărâm, cel de dincolo, i-a încăput, probabil, pe mai toți prietenii și comilitonii marelui dispărut. Ciudat însă, mai mult decât moartea însăși, în ordinea înțelegerii omului, a mâncătorului de pâine, cum îi ziceau anticii, trecerea anilor ridică o mai trainică stavilă în calea amintirii. Ce a mai rămas azi din Corneliu Coposu?

Deși mai puțin recomandabil, aș începe cu registrul simbolic. Cred că toți cei care și-l mai amintesc mai mult sau mai puțin au dinainte imaginea unui vir dolorum, a unui mare suferitor, polytlas. Din tânărul masiv, de alură sportivă din anii patruzeci pe care elita elitelor politice românești îl alesese pentru un parcurs excepțional în virtutea înzestrărilor sale excepționale, cei optsprezece ani de detenție au reușit să scoată un om împuținat fizic și năruit familial (tânăra lui soție, Arlette, a murit la puțin timp după eliberarea din închisoare). Cine ar putea să îndure optsprezece ani de regim de exterminare, cu bătăi și interogatorii nesfârșite, în condiții de viață subumane, cu o presiune psihologică constantă și, teroarea terorilor, cu perioade namaiauzit de lungi de izolare totală, practică al cărei scop era sfâșierea interioară și distrugerea unității oricărei ființe morale? Cine ar putea să îndure apoi alți douăzeci și cinci de ani de marginalizare socială severă, de viață controlată draconic de instituțiile unei stat dement, care te amenință cu strămutarea din propria casă ce urmează să fie demolată peste noapte? Dar și dacă s-ar putea imagina o viață atât de prigonită, cine ar putea îndura ca un asemenea om să fie huiduit de mulțimile pentru care a suferit, batjocorit la drumul mare, șicanat cu TAB-uri și alungat din studiouri de televiziune, linșat în presa centrală, împroșcat cu cele mai absurde acuzații după ce regimul comunist fusese, pasămite, alungat?

Nu cred să existe o persoană care să întruchipeze cu mai mare cuprindere simbolică inima zdrobită de comunism a acestui popor decât Corneliu Coposu. Asta înseamnă concret că, cu excepția aparatului de conducere, de la secretarul general al partidului comunist, până la ultimul informator din uzină, o minoritate în fond, fiecare persoană din România care nu a aderat la practicile partidului a avut șansa să se recunoască în suferința atât de complexă a acestui om. Puține sunt familiile din România care să nu fi avut vreun deținut politic în rândurile lor, și mai puțini sunt indivizii care să nu fi încasat la un moment dat vreo sudalmă, să nu fi primit o flegmă, să nu aibă parte de vreo restricție sau de vreo presiune morală, oricât de neînsemnată, și, cu siguranță, nimeni care să treacă neafectat de neagra mizerie a traiului zilnic. Cu toate acestea, la căderea regimului, corpul social nu și-a mai recunoscut inima și a ratat coerența simbolică a propriei moralități. Adevărul este că Corneliu Coposu nu a avut parte, până la groapă, de recunoașterea vindecătoare de care s-a bucurat Nelson Mandela în Africa de Sud. Oricât de plină a fost Piața Palatului la înmormântarea lui sau Piața Universității în 1990 sau tot centrul Bucureștiului de Paști în 1992, mulțimile acelea adunau minoritatea celor care-și aduc și astăzi aminte de el.

Dar este suferința lui Corneliu Coposu un act ratat de reconstrucție morală sau, în cel mai bun caz, un prilej de frustrată aducere aminte? Răspunsul cred că trebuie căutat în altă parte, anume în liniile majore ale traiului celor care nu-și mai aduc astăzi aminte de el. În ceea ce astăzi cetățenii României socotesc că e de la sine înțeles, atât în propriile vieți, cât și în preajma imediată. În mod paradoxal, suferința lui Corneliu Coposu este răscumpărată de schimbarea de orientare istorică a României. Cu alte cuvinte, la douăzeci și șapte de ani de la moartea lui, s-a dovedit că a avut dreptate în toate atitudinile sale politice, în toate intuițiile sale istorice și în toate convingerile sale de natură morală.

Fără limpezimea, concentrarea și perseverența acțiunii sale politice, e greu de crezut că România ar fi avut un guvern care să sucească de fapt gâtul comunismului ei rezidual și să se alăture ireversibil lumii occidentale. A făcut-o în fluierăturile inconștiente ale opiniei publice, manipulate de o presă centrală care astăzi ar fi absolut de negândit. Un reputat istoric occidental, probabil cel mai bun cunoscător al spațiului românesc, care îl întâlnise pe Corneliu Coposu în condiții de clandestinitate înainte de 1989 mi-a spus de curând că șeful opoziției anticomuniste din România avea calibrul marilor strategi și politicieni occidentali care au reconstruit Europa după Al Doilea Război Mondial. Așa se explică, cred, viziunea de cursă lungă, tipul de acțiune politică ce a condus la ridicarea ex nihilo, de fapt, a unei forțe democratice în stare, în cele din urmă, să pună țara pe orbita lumii civilizate. Oricât de ciudat ar părea, fără convingerea lui fermă că România trebuie să facă parte din agregări concrete – organizații și alianțe – ale spiritului democratic occidental, e foarte plauzibil ca România să fi plutit încă în interstițiile, atât de periculoase astăzi, din răsăritul țării. Cred cu tărie că, fără Corneliu Coposu, aderarea noastră la NATO și UE nu ar fi avut loc. De fapt, așa sperau și cei care îl sfârtecau zilnic cât a trăit. De aici acea încrâncenare a detractorilor lui și, cu siguranță, neîmpăcarea lor că istoria nu le-a dat dreptate.

Apoi suferința lui a fost răscumpărată de fundamentarea pe poziții lipsite de fanatism a vieții politice din România, cu toate neajunsurile și găinăriile de care încă nu se poate dezbăra. Oricum ar fi, politica românescă nu este cu adevărat minată și amenințată de forțe autentice din spațiul extrem al spectrului. Când, imediat după revoluție, o serie întreagă de intelectuali au avut tentația basculării în tabăra extremei drepte și a unei gândiri de tip revanșard, Corneliu Coposu a avut tăria nu numai să reziste unei asemenea orientări, deși suferința extremă prin care a trecut ar fi justificat o atare orientare, ci și să-i deturneze pe cei care apucaseră pe asemenea căi, pledând mereu cauza echilibrului democratic, a toleranței politice și a dialogului. Aceasta în atmosfera irespirabilă a bâtei minerești.

Mai mult, cred că figura lui, deși discretă, alimentează încă rezervoarele, pe care unii mai pesimiști le socotesc complet goale, ale societății civile. În momente fundamentale, când țara riscă derapaje majore, așa cum s-a întâmplat în anul 2017, societatea civilă, la fel de educată, de inteligentă și de serioasă, dar mult mai sofisticată și cu o mult mai bună înțelegere a mizelor concrete ale democrației decât cea a anilor 90, se poate organiza decisiv și cu incomparabili sorți de izbândă.

Cred, de asemenea, că nu s-a înșelat în privința monarhiei, cu tot spectacolul de operetă penibilă cu pălăriuțe pe care-l dă acum familia regală condusă de fiica cea mare a Regelui Mihai. Vor veni, probabil, vremuri și mai ales persoane mai bune. La fel, și mult mai important decât atât, cred că nu s-a înșelat în privința datoriei morale a României față de Basarabia, desigur nu în termenii revizionismului istoric, datorie morală evidentă în ziua de azi și la care România nu poate renunța niciodată.

În fine, cred că nu s-a înșelat când a spus că un an de comunism se poate răscumpăra numai cu doi ani de democrație autentică. Un calcul simplu va da măsura răbdării pe care generațiile succesive vor trebui să și-o cultive reconstruind această țară sfâșiată. El a început fără să vadă nici unul din roadele luptei sale. Nu știu ce ne-ar putea face să nu continuăm, chiar uitându-l.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp