Cine salvează limba română de conjurația analfabeților cu diplomă

Ștefan Colceriu (Foto de: Octav Ganea/ Inquam Photos)

„Dintre toate relele care ni s-au făcut, și atât de evident ni se mai fac încă, minciuna este cel mai mare. Cel mai vătămător și cel mai blestemat, pentru că din el derivă toate celelalte. Ar merita să facem cândva o genealogie a negativului, arătând cum minciuna se află la obârșia fiecărui rău omenesc luat în parte. Până și cele șapte păcate capitale din doctrina creștină, trufia, zgârcenia, desfrânarea, pizma, lăcomia, mânia și lenea, sunt reductibile la o formă sau alta a neadevărului față de alții și față de sine. Iar valoarea morală fundamentală este adevărul. Și nu vom întreba, ca procuratorul Pilat, „ce este adevărul?”, pentru că de fapt știm prea bine cu toții, și știu și aceia care, de-a lungul istoriei sau înăuntrul vieților, și-au dat și își dau atâta osteneală să-l ascundă și să-l măsluiască și, mai mult, care s-au străduit mereu să dea minciuna lor drept adevăr. […] Voi reține aici doar un concept, voința de a trăi în adevăr.

De a trăi arătându-te drept ceea ce ești cu adevărat, nici mai mare, nici mai mic, nici mai bun, nici mai rău. De a nu propune în locul tău o aparență și o amăgire. Falsul existenței otrăvește ființa umană. Iar cinstea e modul de manifestare a adevărului în sfera acțiunii. Așa cum minciuna stă la temelia oricărei forme de ipocrizie, înșelăciune, abuz de încredere, cabotinism, trădare, duplicitate, împăunare, slugărnicie și atâtea altele. Printre care nu puține se datorează nu atât unei atitudini față de alții, cât unei rele raportări la sine: minciuna de sine și ascunzișul de sine, fuga de adevărul despre sine, tot ceea ce constituie cumplitul rău omenesc care este conștiința falsă.”

Aceste rânduri „mândre și rare” și altele, multe asemenea se puteau citi săptămână de săptămână sub forma unor editoriale în ziarul de largă circulație „România liberă” în primii ani 90. Autorul lor este Petru Creția, probabil cel mai important elenist român și una dintre cele mai limpezi conștiințe intelectuale ale ultimelor decenii. Îmi aduc aminte ce emulație stârneau acele texte în rândul cititorilor obișnuiți ai ziarului amintit, pe atunci de fermă orientare democratică și prooccidentală. La cote asemănătoare de exprimare și de claritate a judecății se află, în amintirea mea, articolele din Revista 22 ale domnului Șerban Papacostea și cele din Ziua ale doamnei profesoare Zoe Petre. Eliberate de zgura contingenței, acele articole aveau puterea să ridice publicul cititor la treapta înțelegerii superioare a resorturilor lumii acesteia. Fie că era vorba de judecata morală, de cuprinderea fenomenelor politice sau de pătrunderea realității istorice, cititorul devenea părtaș, prin generozitatea autorilor acelor articole, la contemplarea temeiurilor realității care altfel le-ar fi scăpat.

Succesul la public al acelor articole rămâne, totuși, cu atât mai mirabil cu cât, la douăzeci și cinci-treizeci de ani de la apariția lor, așa ceva este aproape de negândit. Probabil că un alt Petru Creția nu se va mai naște și forma prea curând, dar e foarte greu de acceptat ideea că, așa cum se întâmplă azi pe mari întinderi ale scrisului de presă din România, noțiuni elementare de ortografie, morfologie, sintaxă minimală par inaccesibile autorilor diverselor textișoare. 

Oarecum exasperați de valul de erori de limbă care invadează mijloacele de informare în masă, colegi de-ai mei tineri de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” din București au semnalat în volume și proiecte individuale și colective varii tipuri de greșeli care împânzesc scrisul de presă din România. Nu mă gândesc aici la Dicționarul Ortografic Ortoepic și Morfologic (DOOM), care e deja la a treia ediție revizuită și adăugită, ci la lucrări țintite pe consemnarea și îndreptarea greșelilor de limbă. Publicate în formate ușor de mânuit și la edituri majore din țară al căror avantaj este, pe lângă prestigiul cultural, și o excelentă distribuție, cărți precum 101 greșeli de lexic și de semantică de Adina Dragomirescu și Alexandru Nicolae, Humanitas 2011 sau Ești cool și dacă vorbești corect, de Blanca Croitor, Andreea Dinică, Adina Dragomirescu, Carmen Mârzea Vasile, Isabela Nedelcu, Al. Nicolae, Irina Nicula, Marina Sala și Rodica Zafiu, apărut sub patronajul Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic Gold în 2010 ar trebui aibă o utilizare mult mai susținută în diversele redacții de la noi. 

Nu vă propun în continuare o plachie nesărată de erori, un pomelnic cu greșelile de toată ziua pe care le știm și le răsștim. Un principiu psiho-pedagogic spune că invocarea formelor greșite are un efect subconștient pervers asupra unui auditoriu, oricât de inițiat ar fi acela. E, cred, suficient să avem în minte categoriile de erori. E vorba de greșeli de ortografie (folosirea sau nefolosirea cratimei în contexte specifice, neștiința folosirii articolului de plural masculin, scrierea în două cuvinte a unor compuse sudate), greșeli de pronunțare, greșeli de punctuație (virgula este, din păcate, un instrument opțional; uneori apare între subiect și predicat), greșeli de morfologie (forme verbale greșite „trebuiesc”, „să aibe”, „vor apare”, forme de substantive la genitiv-dativ ratate „medicinii”, „zgurei”, „amiezei”), greșeli de sintaxă (dezacordul dintre subiect și predicat, omiterea lui „pe” înainte de care complement direct, adverbul decât în contexte afirmative, obsesivul „ca și” cu sensul „în calitate de”, stilul telegrafic care exclude prepozițiile sau alte elemente de legătură) și, desigur, greșeli de lexic și de semantică, dintre care lipsa proprietății termenilor și afectarea semidoctă fac din personajul pe care îl juca într-un sketch celebru Toma Caragiu un naiv calofil.

O explicație, deloc de neglijat, ar fi că în ultima vreme o venerabilă instituție ancilară a presei s-a destrămat: cele mai multe publicații nu mai au corector. Acest fapt stă în directă legătură cu trecerea masivă a presei în mediul online și cu dezvoltarea inerentă, în mediul audiovizual, a tipului de emisiuni în direct. Pentru că sunt polimorfe, într-o dinamică incomparabilă față de vechile publicații pe hârtie și în eternă goană teribilă, publicațiile online nu-și mai permit luxul de a avea un corector. Și atunci, jurnalistul își asumă riscul totalei expuneri înaintea cititorului, de cele mai mult ori fără să înțeleagă solemnitatea acestei situații.

Cum s-a ajuns în acest punct? Cum se poate ca o instituție majoră în orice democrație, o instituție a cărei menire este informarea corectă a publicului și a cărei vocație este comunicarea coerentă să fie invadată de agramatism și de confuzie? Ce s-a schimbat în ultimele trei decenii de la editorialele lui Petru Creția până azi?

O explicație, deloc de neglijat, ar fi că în ultima vreme o venerabilă instituție ancilară a presei s-a destrămat: cele mai multe publicații nu mai au corector. Acest fapt stă în directă legătură cu trecerea masivă a presei în mediul online și cu dezvoltarea inerentă, în mediul audiovizual, a tipului de emisiuni în direct. Pentru că sunt polimorfe, într-o dinamică incomparabilă față de vechile publicații pe hârtie și în eternă goană teribilă, publicațiile online nu-și mai permit luxul de a avea un corector. Și atunci, jurnalistul își asumă riscul totalei expuneri înaintea cititorului, de cele mai mult ori fără să înțeleagă solemnitatea acestei situații.

Totuși, explicația amintită nu rezolvă complexitatea problemei. E foarte puțin probabil ca jurnaliști în adevăratul sens al cuvântului cum erau Anton Uncu sau Florin Gabriel Mărculescu să aibă vreo problemă în absența corecturii specializate.

Cred că deriva generalizată cu care ne confruntăm azi are rădăcini mai vechi.

Oricât de tulbure, de blamabilă pentru derapajele ei și de inegală, România dintre cele Două Războaie Mondiale a beneficiat de contactul liber cu lumea occidentală, căreia țara noastră îi aparținea de drept prin decizie politică majoră, asumată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Asta presupunea că sistemul politic avea pârghiile să limiteze tentațiile de contraselecție instituțională. Școala, în ciuda unor inerente nedreptăți individuale (vezi cazul Lovinescu, clasicist eminent care nu a reușit să ocupe o catedră universitară), era parte a acestui sistem. Și nu orice parte, ci una care a funcționat și a avut performanțe în deplină compatibilitate și după modele occidentale. La două sau trei generații de școlire în Occident, România își dezvoltase o elită academică care producea un corp admirabil de specialiști în cele mai variate discipline ale spiritului. În anii dintre războaie, România școlea la nivel universitar și trimitea la specializări postuniversitare juriști, economiști, filologi, medici, ingineri, matematicieni, fizicieni, biologi, chiar și teologi. Ierarhiile profesionale formate pe o bază coerentă nu permiteau accesul în inima lor al unor intruși care ardeau etape, de pildă etapa esențială a alfabetizării în sens restrâns și în sens larg. Școala era, cu alte cuvinte, garanția nediscriminatorie, singura necesară de altfel, a cultivării limbii. În consecință, limba oricărui editorial sau articol din interbelic trecea fără emoții testul exprimării corecte, coerente, mediu cultivate. Faza giumbușlucurilor lui Rică Venturiano trecuse de mult. Aș reține aici ideea că, în anii de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, școala din România dobândise resursele necesare pentru perpetuarea și dezvoltarea cunoașterii.

Instaurarea samavolnică a comunismului în România a urmărit în primul rând decuplarea țării de Occident. Aceasta a presupus, la scară sistemică, desființarea regimului democratic, atât cât mai era, și înlocuirea instituțiilor sale cu niște fantoșe controlate de Moscova și, la treapta indivizilor, exterminarea elitelor cu impunitate până astăzi. Uimitor este însă că, în ciuda reprimării severe, a decapitării sistematice a instituțiilor universitare, a inversării grăbite a ierarhiilor sociale, a izolării reprezentanților lor în lagăre și închisori, resursele intelectuale dobândite în regimul abolit nu au fost cu totul secătuite. Energiile acestea s-au perpetuat în ceea ce aș numi „marginea luminată”. Profesori universitari care au scăpat de închisori și de epurări nominale și-au continuat cariera de pe poziții inferioare sau în licee cu renume bun. „Marginea luminată” a reușit, cu un ultim efort, să formeze încă o generație de profesioniști. Așa aș explica apariția generației șaizeci-șaptezeci care a beneficiat, e drept, și de o temporară relaxare a regimului. Generația aceasta nu se mărginește la fenomenul consacrat în istoria literaturii române, ci e detectabilă în majoritatea domeniilor științifice. În ciuda propagandei acerbe, a proletcultismului și a încercării de impunere a instrumentului satanic al minciunii generalizate, care era limba de lemn, puțini au fost cei din marginea luminată care au sucombat profesional injoncțiunilor regimului.

Totuși, înăsprirea practicilor puterii de stat, transformarea presei în organ exclusiv de propagandă, extinderea rețelei de informatori ai Securității în toate straturile societății și, mai ales, pierderea totală a contactului cu lumea occidentală au concurat la secătuirea sevelor autentice în trunchiul generației șaptezeci și la sterilizarea ei. În mod tulburător, generația aceasta și-a fost sieși suficientă, dar incapabilă, cu anumite, notabile excepții, să transmită mai departe cunoașterea autentică. Cum ar fi putut fi altfel, când, în anii optzeci un profesor bun de liceu nu mai avea voie să lase corigenți, când bacalaureatul devenise o simplă formalitate, iar nemenționarea numelui dictatorului în introducerea unei teze de grad era socotită un act de mare curaj? În acei ani ai terorii, griul indistinct a făcut în sfârșit ca o întreagă țară să-și înghită limba.

Oameni tineri, în general sub patruzeci de ani, școliți la mari universități apusene și-au asumat misiunea aparent imposibilă de revenire a țării la normalitate. Roadele strădaniei lor se vor vedea în următorii douăzeci de ani dacă sunt sprijiniți, promovați, motivați, răsplătiți instituțional și profesional. 

A urmat descătușarea din decembrie 89. Atunci s-au dezlegat limbile, iar cei care mai aveau urechi mai auzeau. Erau cei care mai vibrau la textele, neverosimile pentru vremurile acelea, ale lui Petru Creția. Din păcate, aceștia constituiau o minoritate infimă într-o mare de surzi care tresăreau numai la răsteala mobilizatoare a sloganurilor, sărace, osificate, mistificatoare și primitive, ale unei prese care-și continua misiunea predecembristă. Mineriadele, cel mai barbar eveniment din Europa de Est după prăbușirea Cortinei de Fier și înaintea războaielor din fosta Iugoslavie, au pus lespedea grea, de statu quo, pe care s-a ridicat, cu expresia domnului Șerban Papacostea, regimul „celui de-al treilea temnicer” după Gheorghiu Dej și Ceaușescu. O parte semnificativă a celor răsăriți și care mai aveau înțelegerea textelor lui Petru Creția a emigrat în Occident, lăsând țara pradă disoluției instituționale și educaționale, corupției și contraselecției generalizate pentru încă o generație. Scenariul la care asistăm de treizeci de ani în România nu se datorează, așa cum susțin unele guri, confuziei unei societăți scăpate de sub controlul unui regim de ordine, ci reprezintă metastazele, forma ultimă de degenerescență a acelui regim criminal. Promovarea în funcții publice prin furt intelectual, devenită practică curentă în România zilelor noastre, adică plagiatul, este expresia instituțională a acestei decrepitudini, iar stricarea limbii în forme invazive și greu de stăvilit de instituțiile normative este epifenomenul ei.

În marea aceasta de amărăciune există totuși speranță. Ea se înfiripă încet, dar sigur datorită înțelepciunii unora de a construi, cu resursele încă mirabile ale acestei țări sfâșiate, o școală conectată la valorile, performanța și autenticitatea Occidentului. Experiența modernizării României confirmă, ca unică posibilitate, validitatea acestui scenariu. Oameni tineri, în general sub patruzeci de ani, școliți la mari universități apusene și-au asumat misiunea aparent imposibilă de revenire a țării la normalitate. Roadele strădaniei lor se vor vedea în următorii douăzeci de ani dacă sunt sprijiniți, promovați, motivați, răsplătiți instituțional și profesional. Pentru asta nu există o instituție mai importantă decât Academia Română care, încurajând asemenea inițiative, nu face altceva decât să-și împlinească una dintre vocațiile fundamentale, aceea de a conserva și cultiva limba română.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp