Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos
Toată viața mea de adult am suferit de mare anxietate. Mi-a fost mereu teamă să dorm singură în casă. Mă apuca groaza, îmi creștea pulsul, frica mă paraliza când se făcea noapte, iar eu mă știam singură în casă. Scenariul era mereu același: când se termina ziua, când era întuneric, iar eu, cu carte în mână, în pat, mă pregăteam să adorm, începeam să tremur. Îmi imaginam că un hoț încearcă să intre în casă și reușește. Urma să mă amenințe, scenariul la această fază deja mă făcea să aprind toate luminile din casă.
Ca să îmi domolesc pulsul, îmi forțam mintea să adopte alt scenariu. Mă forțam să gândesc: am telefonul încărcat, la îndemână. Am timp să sun la 112 și să anunț că am nevoie de ajutor.
Până aici, teoretic, toate bune, dar realitatea îmi cam strica filmul cu final fericit. Eu știam cum e să suni la 112, pentru că mi s-a întâmplat să fiu lângă cineva care își pierduse cunoștința. Sau să văd un accident de mașină tragic. Odată, o vecină a venit la mine cu copilul în brațe, urlând că îi moare, că nu mai respiră. De fiecare dată am sunat, încercând să îmi păstrez calmul. Conversația la 112 a durat mult. Operatorul care răspundea îmi făcea legătura în altă parte, pierdeam 30 de secunde numai până ajungeam la serviciul care îmi trebuia, nu pricepeau adresa, voiau repere, peste toate astea, li se părea că exagerez.
Cu toții am avut nevoie măcar o dată ca Poliția sau o ambulanță să intervină pentru ceva și am fost dezamăgiți.
Cazul Caracal a avut loc recent. Cine nu a rămas înmărmurit ascultând înregistrările în care copila era certată pentru că nu știe adresa exactă la care este ținută, numele celui care o răpise și numărul mașinii în care s-a urcat? Până la cazul Alexandrei, au mai fost mii de apeluri disperate, sunt convinsă, care au fost tratate prost. Cu toții știm asta.
Îmi amintesc când mi s-a furat telefonul mobil și apoi un băiat din cartier a încercat să mi-l vândă. Avea încă o pată de cafea pe ecran, cum era când mi se furase. Am fost la poliție să declar cine și cum mi l-a furat, nici până azi nu l-a căutat nimeni pe tâlhar.
Sau cum sun frecvent la Poliție când în locul de joacă din cartier se adună găști de tineri dubioși care fumează, beau alcool, fac mizerie, urinează lângă bănci și rup leagănele pentru copii. Poliția se face că nu îi vede, iar un polițist mi-a zis odată să nu uit că am fost și eu cândva tânără, că e normal ce fac.
Pe timp de coronavirus, cu ăștia defilăm. Cu vecinul care mi-a furat mobilul și a încercat să mi-l vândă, cu adolescenții care cred că sunt cool dacă folosesc un loc de joacă pe post de bar și de latrină, cu operatori care ceartă oamenii care sună să ceară ajutor, cu polițiștii care ridică din umeri.
La o adică, ne e frică de un virus, dar și de noi înșine și mai ales de lipsa unui stat funcțional. De lipsa noastră de educație și de disciplină, de respect față de cei din jur. Golim rafturile magazinelor și ne facem scenarii în care ne bazăm pe lopata de zăpadă ca armă albă în lupta corp la corp pentru supraviețuire, ca-n filmele cu zombi, nu pentru că nu înțelegem cum funcționează acest virus. Ne-am uitat cu toții la știri. Am prins ideea. Însă nu avem încredere.
Să ridice mâna sus cine se bazează pe statul român dacă are nevoie de hrană! Vizualizează cineva tiruri cu pachete de alimente de bază distribuite în toată țara sau ne vine tuturor să râdem?
Dar cine are nevoie de tratament pentru o boală cronică, fără să dea pandemia peste noi? Cine se tratează fără cunoștințe, prieteni, pile și relații? E vreo mână ridicată?
Cine face planurile de acțiune pentru situații de urgență? Mulți sunt experți cu diplome cumpărate ca la piață, doctori în științe cu lucrări trase la xerox, oameni de afaceri specializați de falimentarea statului cu orice consecințe. Se diluează dezinfectantul care ar trebui să ne scape de infecții, se cumpără WC-uri la spital cu un preț de 15 ori mai mare decât prețul pieței, nu mai rămân bani de paturi, se schimbă bordurile și apoi iar se schimbă bordurile. Și tot așa.
De aceea ne e frică. Nu atât de virus, cât de stat. Suntem fiecare pentru el.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Bine ca astia care scriu articole despre cum sa ne bagam picioarele in ce spun expertii sau autoritatile sunt destepti, cu diplome cumparate nu din piata si din magazine autorizate.
Va felicit ca va simtiti bine dar cu conditiile de sanatate pe care le descrieti, cred ca altfel ar fi fost comentariul dvs daca ati fi contractat Covid 19 si nu gripa cea de toate zilele.
Multă sănătate în continuare!
Cu toate că am cârcotit și eu destul, măsurile acum imi par corecte. Întorcându-mă însă la cronica cârcotașilor: primarul Iașului, dl Chirică, afirmă că nimeni n-a cerut livrare de alimente la domiciliu. Cum să ceară, când nici n-a anunțat că-i posibil? Fluturași, pliante, anunț la tv s-au inventat deja!
Medicul de familie nu-ți dă rețeta cu câteva zile înainte! Te mai plimbă un pic prin oraș, doar-doar te-ai alege cu corona...Solicit la cel mai serios mod, posibilitatea de a face un stoc de medicamente necesare pentru bolnavi cronici. Sau de eliberare fără prezența fizică a pacientului la cabinet. Și internetul există deja! Mai ales că exact aceia sunt din grupul de risc. Rog, nu ne mai plimbati părinții și bunicii inutil!!!
Si inca ceva: desi mi-e frica de inconstientii - cu diploma sau fara, cu bani sau fara, care sfideaza orice masura de bun-simt, hai sa facem efortul de a-i civiliza, chiar daca ne injura, ne batjocoresc in fata sau chiar - experimentata, ne scuipa la propriu! Impreuna, sustinandu-ne reciproc, vom reusi! Lamentandu-ne, ba!
Asta e un moment bun sa facem un pas in spate si sa intelegem, pentru ultima oara, ca suntem parte din problema.
M-as bucura daca am citi articole constructive, orientate spre solutii decat capsule de angoase in situatii de criza. Inspirati-ne sa coacem ganduri bine, utile, sanatoase.