Criminalul e în continuare liber

Sursa: Exploziv TV Neamț

„Mie nu mi-e frică de coronavirus, ci mi-e frică de spital” îmi spune o prietenă. „Sinceră să fiu, eu nu mă tem de virus, însă mi-e groază de spital” îmi spune o alta. „Băi, eu nu vreau să ajung în spital!” exclamă cu fermitate un prieten. „Nu mă testez că dacă sunt pozitivă, mă bagă în spital și … mă îmbolnăvesc de altele”.

Se întâmplă atâtea încât până și tu, virusule, poți să cazi într-un con de umbră, să fii ignorat şi dat uitării. E adevărat. Lumea uită repede. În facultate am învățat că un ziar are viață doar o zi, după care în cel mai bun caz, devine folositor ca învelitoare pentru niște pantofi proaspăt cremuiți. Dar nu aveam online-ul care acum ține în viață evenimentele mai multe zile, chiar şi luni, resuscitându-le periodic pentru noi senzații de viață vibrantă sau doar, doar, de-om învăța ceva.

Istoria însă prin repetiția ei și ciclicitatea unor evenimente ne confirmă că dăm uitării și lecţiile rămȃn neînvățate indiferent de vremuri, chiar și cu online-ul de veghe.

România a învins coronavirusul. Dar nu printr-o vindecare miraculoasă, ci prin azvârlirea lui în culise, în plan secundar, prin aducerea aminte a unui subiect mai vechi, cu răni adânci şi dureroase, şi nevindecate, devenit acum o tragedie dusă la limita ridicolului: după cinci ani de la Colectiv, istoria se repetă și oamenii ard de vii. În spital – în locul în care în plină pandemie au venit spre vindecare, ei şi-au găsit sfârșitul. Şi nu uciși de virus, ci răpuși de România. Ucigașul propriu-zis e greu de identificat, dar cert este că umblă încă liber, alegându-și victimele aleatoriu – fie că sunt pacienți căzuți din patul de spital, fie că lungește un dezinfectant cu apă făcând loc infecțiilor, fie că e într-o salvare ce întârzie să mai vină… Nimeni nu este însă de vină, dar ucigașul este peste tot. În anticele spitale cu pereți crăpați și mucegăiți, în băi împuțite, în paturi ruginite, în mizeria sistemului sanitar, în cadrele medicale frustrate şi obosite, în neputință, în ignoranță, în lipsa de acțiune, în complicitate, în noi toți. Dăm vina pe politicieni. Politicienii ne reprezintă. Sunt aleși de noi. Ucigașul e în pasivitatea tuturor, care ne plângem, dar nu acționăm.

Da. În pandemia asta ne-am dat seama că majoritatea celor din jur se teme de locul care, de fapt, ar trebui să le aducă, dacă nu imediat tămăduirea, măcar îngrijirea şi doza de siguranță. Îndrăznesc să mărturisesc că mă număr printre acești oameni - nu mi-este frică de boală, ci de spitalul nostru, de care, de altfel, mă tem şi în condiţii normale, cu coronavirus sau fără. De parcă e scris pe el ca deasupra intrării în infernul lui Dante -„Lăsați orice speranță, voi cei care intrați”. Cei 10 oameni care au ars de vii probabil au intrat cu speranță sau cei dragi i-au adus cu speranța vindecării, neştiind ce e de fapt scris deasupra. Nu s-au așteptat la improvizații și nici la un ucigaș liber.

Dacă ar fi război, un rănit ar trebui să-şi găsească oblojirea sau măcar alinarea, într-un spital. În România zilelor noastre, bolnavii ard în spitale. În război, prin actul de neutralitate medicală, un așezământ medical ar fi protejat. Prin drepturile internaționale ale omului, prin etica medicală și legea asistenței umanitare. Violarea neutralității medicale reprezintă o crimă prin Convenția de la Geneva.

E crimă și complicitate când locuim în țara lui „merge și așa”, sau a lui „e bine, bă!”, într-un sistem virusat, pentru care vaccinul întârzie să mai vină. Vaccin împotriva corupției, a delăsării, a imposturii şi a incompetenței, a pasivității și a nonacțiunii. Aceste microorganisme sunt greu de imunizat, rămân în ADN.

Când am intrat în corporația americană, iar simulările de incendiu și ieșirile de urgență se întâmplau la ordinea zilei, la început, nu le-am văzut rostul. Același lucru l-am experimentat și cu planurile de contingență și de prevenție. Când am evaluat pentru prima dată acțiunile și riscurile în caz de inundații, pandemii și alte situații de criză, le-am catalogat inutile şi demne de scenarii hollywoodiene. Cu timpul am înțeles, am făcut ochii mari şi am învățat. Astăzi e pandemie și m-am întors la planul de acțiuni. Tot astăzi oamenii ard de vii în spitale și România nu are unde să se întoarcă, din păcate.

Mă uit la știri și reportaje despre tragedia de la Piatra Neamț. Sunt imagini din spital. Văd o priză ieșită din perete lângă un pat cu un bolnav. Ochiul meu format de atâtea planuri de intervenție și audituri SSM vede imediat neconformitatea. O priză ieșită din perete. Deasupra ei stă o o iconiță. Așa îmi imaginez eu un spital de campanie. Într-adevăr suntem în război… dar nu ne e frică, atâta timp cât nu ajungem în spital… 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp