O duminică, ora 12.30.
- Mami, pot să mă duc cu C. afară? Nu stau mult, pe la două mă întorc, mă întrebă Ana.
- Ana, ieri te-am auzit spunând că ziua de duminică o rezervi special să repeți pentru teza de mâine, am spus.
- Dar nu stau mult...
- Eu sunt de părere să faci ceea ce ți-ai propus astăzi. Cu C. te poți și vedea mâine. Este important să te ții de planul făcut, chiar dacă, câteodată, apar alte „chestii”, poate chiar mai plăcute decât planul inițial. Ce zici? am întrebat-o eu.
- Da, bine! Și ușa camerei se închise parcă mai tare decât de obicei...
Este o credință de-a mea că e bine să te ții de planul făcut chiar dacă apar alte „chestii” pe drum?! Nici măcar!! Dar cum Doamne să îi mai spun că, da, înțeleg că vrea să stea cu prietenii, însă trebuie totuși să și învețe?... Și cum să fac să nu îl folosesc pe trebuie? Ok, nu trebuie să înveți, dar uite ce se poate întâmpla dacă nu înveți. Nici măcar asta nu am de unde să știu. Da, da, statisticele spun, bla bla bla...
Cum să facă premianta din mine să îi spună copilului ei că notele nu sunt importante când pentru ea au fost? Dacă chiar aș crede cu adevărat că notele nu sunt importante, nu aș simți nimic în neregulă când copilul meu vine acasă cu un 6. Nu?! Dar eu simt. Un pic de dezamăgire, pentru că știu că poate mai mult, un pic de vinovăție că nu am fost în stare să o fac să se mobilizeze, să se concentreze, să se organizeze... Poate totuși sunt eu prea permisivă. Și uite așa mă zvârcolesc. Zvârcoliri de mamă...
- Știi, mă gândeam dacă vrei să mergem să învăț pentru teză la S. (o cafenea), spuse Ana cu un zâmbet poznaș, intrând la mine în cameră.
- Ok, hai să mergem, am zis.
- Serios?! Vrei?!
- Da, hai, dacă acolo simți că te vei concentra mai bine... Hai să mergem!
Odată ajunse la cafenea, ne-am comandat ea un ceai, eu o cafea, câte un biscuit, apoi și-a scos bucuroasă caietul și ce mai avea nevoie, eu laptopul, și ne-am apucat de treabă. Cică.
Au trecut căteva minute bune de acomodare, a sorbit câteva guri din ce avea în pahar, a mâncat tacticos biscuitul, și-a mai fluturat nițeluș coada în vânt, a mai decorat un pic caietul, că, de`, nu putea să scrie într-un caiet fără benzi sclipicioase, și într-un final s-a apucat de lecții.
După alte câteva zeci de minute de încercări repetate și nereușite de a intra într-o stare de concentrare s-a întâmplat minunea. Ana a intrat într-o stare de concentrare pe care rareori am văzut-o la ea.
Lucrurile au început să meargă strună. Pac, pac, țac, țac, imperfect, perfect compus, persoana I, singular, plural...V-ați dat seama, este vorba despre teza la limba română.
Toate mergeau de parcă erau știute dintotdeauna. A făcut în douăzeci de minute ceea ce de obicei face în două ore. Mă întreb cum ar fi dacă s-ar întâmpla așa mereu. Cât de mult timp liber ar avea într-o zi și cum s-ar reflecta această focusare în rezultatele de la școală. Și nu vorbesc aici neapărat despre note. Ci despre beneficiile pe care le poate avea în toate activitățile dintr-o zi cu ajutorul aceste focusări.
Dar să mă întorc la note. Eu astăzi mi-am dat seama de un lucru. Deși spun că notele nu sunt importante, o spun doar din vârful limbii, pentru că mereu eu am învățat pentru note. Au trecut mulți ani până am dat o altă semnificație notelor și se pare că nu am făcut-o încă în totalitate.
- Ce notă ai luat? mă întreba tata. Și A. ce notă a luat? Ea de ce a luat 10 și tu 9?
Întrebarea asta a fost mereu prezentă în copilăria mea. Trebuia să iau premiul I, să fiu printre cei mai buni, să mă duc la un liceu bun și apoi la facultate și să devin om de știință. Inginer, mai exact.
Și stau și mă întreb azi, inginer fiind (glumesc, nu sunt, am renunțat la inginerie în anul 3) - unde a dispărut toată istoria pe care am învățat-o. Și unde s-au ascuns capitalele lumii pe care ți le spuneam și dacă mă trezeai noaptea din somn? Observ chiar, cu stupoare, că oameni care au avut note mult mai proaste decât mine știu mai multă istorie și geografie decât îmi amintesc eu...
Îmi amintesc aproape la perfecție gramatica, care mi-a plăcut mult și o învățam cu drag. În clasa a XI-a dădeam chiar meditații. Îmi amintesc algebra. Și chiar foarte bine! Îmi amintesc compozițiile plastice din școala primară, dar nu mai știu nimic din tot ce am memorat ca papagalul și nimic din ceea ce nu am înțeles, din acele materii cărora nu le-am găsit logica.
Până la urma urmei nu suntem toți la fel, nu? Unii dintre noi înțeleg cifre, alții fac compuneri, alții desenează. Și ceea ce este mai important decât notele sunt acele informații care ne rămân, iar astea sunt de obicei cele pe care le înțelegem și care ne plac. Și ce facem cu cele care nu ne plac?! Învățăm măcar așa, un pic, pentru note, sau un 5-6 de trecere este suficient?! Să învățăm numai pentru note nu este cumva ca un autosabotaj? Și cât îi vor ajuta oare notele pe copiii noștri? Cât de mult le afectează notele pe care le primesc stima de sine? Oare ești „praf” dacă ai note proaste?
În concluzie, de data asta ea a învățat pentru notă, dar la cafenea, un loc ales de ea, unde i-a făcut plăcere să fie. Data viitoare poate fi în parc sau poate chiar la biroul de acasă. Și poate va fi de plăcere, nu pentru notă. Important este că Ana cu siguranța va avea niște tresăriri frumoase peste ani și ani când își va aminti cum a învățat pentru teză la cafenea, la un ceai cu mama ei. Și își va aminti și acel moment în care a mai conștientizat încă o dată ce înseamnă să te ții de treabă.
Doamna profesoară, ce nota am luat la teză?!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Le-am pus si in vedere ca un Suficient la celelalte materii este.... Suficient, altceva nu este acceptabil.
Rezultatul a fost ca nu-si vad temele ca o corvoada, in maxim 1 ora le termina si isi vad in restul timpului de ceea ce le place sa faca, verificarea temelor se face aleator, de regula de vreo 2, 3 ori pe saptamana.
In mod evident, ma pregatesc si de emigrare, in tara licentiatilor/masteranzilor/doctoranzilor de spiru haret nu poti misca un pai daca n-ai o mie de diplome.
O întrebare pe care şi-o pune şi amicul meu ar fi de ce li se dă unor elevi care nu au legătura cu vreun liceu vocaţional un element dificil ca natura statică. Şi dacă vorbim totuşi de vreun elev care ar vrea să dea la arte plastice, va putea reuşi doar cu o oră pe săptămână? Iar educaţia plastică nu e singura materie aflată în această situaţie.
Asemenea plângeri există din partea multor profesori pasionaţi, care văd cu durere în suflet cum sunt nevoiţi să-şi expedieze materia ca să ponteze toate punctele OBLIGATORII prevăzute de programă. Ele apar chiar şi în unele comentarii de pe Republica. Profesorii sunt împărţiţi pe o paletă largă, de la cei care nici măcar nu înţeleg conceptul de asimilare din pedagogie (da, sunt) până la cei pasionaţi, care îşi dau seama cât de rău face această programă.
Din păcate sistemul nu ascultă de profesorii pasionaţi. Aceştia fie că "şuntează" programa cum pot, fie că încearcă activităţi suplimentare care de fapt ele însele ar trebui să fie mainstreamul.
Programele sunt suficient de permisive intrucat in programa propriu-zisa nu este specificat numarul de ore pentru fiecare tema, sau cum sa fie abordata. Sunt date niste sugestii, atat. Problema amicului dvs. pare sa fie mai degraba cu directorul, sau poate cu inspectoratul, sau poate cu inabilitatea dumnealui de a-si organiza timpul. Da, elevii nu vor "stapani" natura statica asa cum nu vor stapani nici numerele naturale la nivelul unui student la facultate sau al unui profesionist. Se vor familiariza cu notiunile astea intr-o oarecare masura, dar in nici un caz la nivel inalt, nici nu ar avea sens la varsta lor. Un elev care vrea sa dea la un liceu de arte plastice din cate stiu trebuie sa aiba o medie de intrare corespunzatoare (testare nationala plus media generala din 5-8 in proportiile respective). E nevoie de altceva? E legal sa fie nevoie de altceva?
Vă asigur însă că nici pentru familiarizare nu ajung orele.
Vă propun un experiment: descărcaţi programa de pe net (e publică) şi alocaţi dvs. un număr de ore pentru fiecare element în parte. Vă voi spune - evident, cu ajutor - dacă sunt suficiente sau nu.
Este aceeaşi programă ca pe vremea noastră, numai că nici atunci nu se făcea toată. Nu se face modelaj, nu se face pictură pe pânză, nu se face crochiu în cărbune etc. Nu se făceau nici atunci, nu se fac nici acum.
Ca fapt divers o cutie de cărbune pentru crochiu costă de te rupe, după cum te costă de te rup culorile de ulei, lutul etc. Profesorii mai fentează programa, adică nu fac modelaj în lut ci doar fluturaşi şi broscuţe din plastelină şi gata, au învăţat partea de modelaj din sculptură! Nu facem tehnici de pictură - lumea e săracă - ci luăm doar nişte acuarele Pricolici, o pensulă care arată ca o mătură şi ungem nişte foi cu culoare.
Gata pictura!
În alte ţări se face bandă desenată, desen animat, prelucrare pe computer etc. Viitori adulţi se pot angaja în studiouri de profil, în publicitate etc. La noi te angajezi şi te califici la locul de muncă. Oricum şcoala nu te învaţă mare lucru.
Da, in alte parti se fac mai multe lucruri si vad ca spuneti chiar dvs. de ce: in alte parti vorbim de alte resurse si alte investitii in invatamant. N-as avea o problema sa facem si noi banda desenata, pictura in ulei etc. si sa se investeasca de vreo 2 ori mai mult in invatamant decat se face azi. A ne astepta insa sa se poata angaja cineva pe grafica doar cu ce invata in scoala generala e insa exagerat.
Exagerat si usor ilegal mi se pare sa se ceara probe speciale la licee de arte de stat. Nu s-a plans nimeni de chestia asta, totusi? Nu de alta dar repartizarea la licee se face pe baza de testare nationala plus media din 5-8. De ce ar fi un liceu sau altul (din cele de stat ma refer) mai cu mot ca altele si sa aiba probe in plus?
Eu am intrat la liceu cu nota foarte mare pe sistemul vechi, in 1996 (deci nu conta media din 5-8). Cu nota respectiva i-as fi facut praf pe cei de la, sa zicem Dinu Lipatti - si vorbesc de muzica, nu de desen, pentru ca facusem, eh, canto si luasem o mentiune la un Jeunesses Musicales (mama a fost foarte mandra, dar a fost mai mult o chestie de tipul locul 4 din 7, deci nu eram un boboc de Angela Gheorghiu).
In fine, la concurs m-am imprietenit cu o fata care din intamplare mergea la acelasi gimnaziu, dar pe care nu o cunosteam. Ea era la vioara (a si castigat), si atunci mi s-a luat de orice ambitie muzicala. Ana, ca asa o cheama, exersa 3-4 ore pe zi, lua lectii de trei ori pe saptamana - asta in afara de orele de scoala, lectii, meditatii la romana/mate, etc.
Eu luam lectii o data pe sapatamana dupa scoala, cu o fosta eleva a gimnaziului care era acum la conservator - dar era o ora, ea canta la pian, eu invatam niste arii dupa ureche, dupa care mai faceam vocalize prin casa pana bateau vecinii in calorifer...Si asta era tot. Ideaa cu Jeunesses Musicales a fost a ei (Hai sa mergem, ce-avem de pierdut?). Pentru mine era un hobby. Pentru Ana, era o viata, si desi isi iubea instrumentul, avea totusi 13 ani.
Imi aduc aminte ca in vacanta dintre a saptea si a opta ne facusem un obicei sa mergem pe role pana la Universitate si inapoi de vreo-doua trei ori in fiecare seara (stateam amandoua pe Mosilor), lucru incurajat de mamele noastre pentru ca eram amandoua plinutze. Era o scapare de acasa, si o bucurie simpla - era momentul zilei cand puteam amandoua sa respiram. Nebunia admiterii incepuse deja, invatam pe rupte, ea mai si exersa (eu ma lasasem de cantat si ma apucasem de fumat :P).
Cu doua luni inainte de admiterea la liceu, mama Anei a sunat-o pe mama, sa-i explice ca Ana nu mai poate sa iasa cu rolele, si ca sa nu ma supar pe Ana, ca sunt singura ei prietena. N-am putut sa cred asa ceva, am vorbit cu Ana a doua zi la scoala, eu plangeam, ea plangea, ce mai drama-drama -asa ca am mers amandoua la mama Anei sa o rugam sa nu ne faca asta...
Si femeia nu era tipul de 'tiger mum', era super de treaba, insa mi-a explicat si mie ce cred ca ii explicase Anei, dar Anei ii fusese rusine sa imi spuna, si anume ca spre deosebire de mine, care luasem ceva exorbitant (cred ca 9.90 sau ceva de genul) la simularea nationala de examen, Ana luase 7 si ceva, si nu erau sperante uriase sa ia mai mult la admitere, pentru ca ziua are un numar limitat de ore, iar pentru ea era deja prea tarziu sa isi schimbe focus-ul de la vioara pe mate/romana. Era 'condamnata' la Lipatti.
Nu zic, a spus mama Anei, sa nu va mai vedeti, sau sa nu mai iesiti seara - nu vreau sa invete SI mai mult, desi stiu ca mai trageti si cate o tigara.... Dar tu, daca Doamne-fereste cazi de pe role si iti rupi o mana, e ghinion, nu dezastru. Te pun intr-o sala speciala si dictezi lucrarea, si atat. Ea, daca isi rupe mana, pierde un an sau trebuie sa renunte la vioara, si sa dea la alt liceu. Dupa atata munca si sacrificiu...
Nu vreau sa va despart; iesiti ca de obicei, dar mergeti si voi la o prajitura, ceva (asta ne-a facut sa chicotim pe amandoua, ca doar toata lumea era de acord ca suntem...pufoase).
Si asa am facut, ca n-aveam de ales (si nici ideea de prajitura nu de displacea.) Eu am intrat la info, Ana fost a treia pe lista la Lipatti, and that is all. Ne-am mai vazut in liceu, dar a plecat in Belgia dupa, si din cate stiu din ce mesaje mai schimbam pe FB, e acum vioara I la filarmonica din Bruxelles.
Si ma intorc la raspunsul scurt - nu poti sa pui pe aceeasi treapta o persoana cu un talent special si cultivat, cu munca si sacrificii, cu o persoana care nu il are. A doua persoana are mai mult timp sa invete...ce e standard. Daca nu ar fi fost proba eliminatorie de la Lipatti, i-as fi zbrobit pur si simplu cu media de admitere...si dupa aceea, ce faceam, luam prima lectie de vioara? Sau de pian? Ca ramaneam repetenta in clasa a IX-a :)
De aceea sunt exista probe speciale la liceele de arta. In liceu nu te iau de la 0.
"Tocitul", adica memorarea mecanica este de condamnat, nu "invatatul".
Referitor la invatatul din placere, aici este rolul profesorului care, daca iubeste si stapaneste la perfectie domeniul lui, poate face atractiva si plicticoasa geografie si dificila matematica. Daca elevului nu-i place sa invete nimic recomand parintilor sa-l inscrie din scoala primara la masterat alaturi de PSD-isti. Sunt destui analfabeti care-l vor vota pe "intelectual".