Cu ce am rămas după plecarea Papei

Foto: George Călin/Inquam Photos 

Înainte să împlinim 100 de ani, am trimis două mesaje: unul lui John Oliver, comediantul de pe HBO, și altul Papei Francisc. Atinsesem un paroxism al frustrării, mă curta perfid depresia pesedistă de centenar, și atunci m-am gândit la cele două stări care ar fi putut aduce puțină lumină în bezna solemnistă a aniversării din România: comedia sau Dumnezeu. Mi-am dorit ca o dată la 100 de ani să ni se întâmple ceva fantastic, extraordinar, neașteptat, să vină extratereștri, să ne pună pe harta mare a lumii, să ne elibereze pentru o zi de ură și dezbinare, fie printr-un râs colosal, fie printr-un moment binecuvântat de rugă comună.

1 Decembrie a trecut fără nimic special, ca o reclamă la o țară al cărei nume îl uiți la final. Dar a venit ianuarie, cu vestea cea mare: Papa Francisc urma să vină în România să ne vadă pe toți, uniți sau dezbinați, buni ca pita caldă sau înrăiți de vremuri, deschiși la minte sau mai opaci ca întunericul, într-o călătorie inițiatică de 2000 de ani. Și a venit în mai, la o săptămână după niște mari victorii, la vot și în justiție, pelerin printre speranțele și rătăcirile noastre, pe care ni le-a intuit parcă dintr-o privire. A aterizat, a cătat lung la chipurile noastre și când ne-a zâmbit, am simțit că nu mai suntem singuri pe pământ. Ne-am simțit mari și importanți, unici și valoroși, încercați și binecuvântați, ciuruiți de trecut și mângâiați de prezent, conduși cu bunătate, răbdare și empatie spre viitor.

L-am așteptat pe platoul de ceremonii al Palatului Cotroceni, în zumzet de poze și de relatări în direct. A venit sobru, ca un spirit liber închis într-un șef de Stat. Când s-a oprit în fața Brigăzii 30 Mihai Viteazul, am avut pentru o clipă senzația că este doar un copil curios, cu ochii și cu urechile mari, încorsetat într-un trup de Papă. L-am ascultat din curte vorbind despre noblețea renunțării întru crearea armoniei; despre sacrificiile și creativitatea poporului nostru; despre combaterea sărăciei care pentru un microfon inscripționat cu un a și cu un 3 a însemnat un fel de „*uie USR!”. Prima dată când a zâmbit a fost la plecare, când a oprit Logan-ul ca să dea mâna cu copiii și să-i mângâie cu blândețe pe obraji sau pe cap. După acest moment, până și cei mai sceptici reporteri au recunoscut că le tremură puțin picioarele, în timp ce soarele s-a făcut puțin vizibil dintre nori.

Mai târziu, în Piața Revoluției, n-am prins nici soare, nici pelerine, dar am trecut printr-un botez simbolic, ca o renaștere națională la 30 de ani de la Revoluție, răpăiți de ploaie și de lacrimi, privindu-i pe cei din jur pentru prima dată ca pe niște prieteni de încredere alături de care vom țese viitorul, într-o muncă lungă și artizanală, așa cum ne-a îndemnat Francisc, omul care ne cunoaște cel mai bine din univers. Când a trecut printre noi, urmașul lui Petru n-a mai găsit oameni, ci suflete, înghesuite câte cinci sub o umbrelă sau pelerină, cățărate pe scaune pentru a prinde în memorie speranța unui zâmbet divin. Mi-am amintit că în urmă cu 20 de ani am fost întrebată după vizita Papei Ioan Paul al II-lea cum a fost la slujba din Parcul Izvor. „A fost bine, a coborât Duhul Sfânt”, am spus atunci cu entuziasmul tinereții. În Piața Revoluției am înțeles că Duhul Sfânt înseamnă acea concentrare intensă a emoției care imortalizează clipa și te ridică dincolo de efemer.

După, Papa Francisc a plecat în provinciile noastre, predicând despre libertate și milostivire, despre sacrificiile episcopilor noștri martiri și purificarea memoriei și a suferințelor noastre. Am călătorit și eu cu Papa simbolic, în copilăria mea de la Cluj, unde ani de zile după Revoluție slujbele greco-catolice s-au ținut în aer liber, în fața statuii lui Matei Corvin. Piața Unirii din Cluj rămâne cea mai frumoasă catedrală în care am intrat vreodată – acolo am făcut Prima Împărtășanie; acolo mă rușinam în adolescență când tata cânta cel mai tare din piață sub ochii scrutători ai colegilor mei; acolo am făcut Paște pe ninsoare și spovedanii în arșița soarelui; acolo, în văzul centrului de oraș și al lumii bune, am învățat să nu mă rușinez de credința mea în Dumnezeu.

După trei zile de apostolat, știu că Papa Francisc a venit în România și pentru mine. Mi-era frică... și ne-a întărit în speranță. Aveam îndoieli... și ne-a îndemnat să riscăm și să ne construim împreună viitorul. Îmi lipsea o aniversare adevărată... și ne-a dat un centenar sublim pe Câmpia Libertății, cu un steag românesc care niciodată n-a fluturat mai cu sens.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp