Cucerirea revoluționară a lui Fidel pe care toată lumea și-ar dori s-o păstreze: Cimavax, vaccinul cubanez pentru tratarea cancerului

Pe 25 noiembrie 1956, 81 de tovarăși și cu el 82 în rol de Comandante en jefe se urcau pe yahtul Granma (Mamaia, cum i-a zis fostul proprietar american) cu țintă să debarce în Cuba, insula lui, să-l dea jos pe dictatorul de atunci și, dacă se poate, să facă istorie. Și ceva-ceva istorie tot a făcut dacă peste fix 60 de ani, când Comandante, ajuns nonagenar și tot dictator, își va dă obșescul sfârșit într-o lume care realmente nu știe cum să-l petreacă. Dar care știe că, într-un fel sau altul, trebuie să aibă o poziție la funeraliile lui, dacă se poate, una principială.

Această agitație de „ce să zic despre el ca să nu se interpreteze despre mine” este semnul unei lumi parcă mult mai tensionate și mai complicate decât o începea Comandante Fidel Castro acum 60 de ani. Sau poate fi doar o simplă impresie, veșnica chemare a prezentului care simte că este mai revoluționar decât ziua de ieri și mai puțin revoluționar decât ziua de mâine. 

Ce calibru folosim?

„Fidel Castro e mort”. A făcut înconjurul lumii acest mesaj de twitter al președintelui-ales al SUA, Donald Trump, dat pe 26 noiembrie, la 3,08 PM. Adică nu știrea în sine (o dăduse mai devreme Raul Castro, fratele decedatului), ci faptul că n-a spus decât atât: e mort. Lumea a mai trebuit să aștepte trei ore până să iasă și un comunicat de la dl. Trump, pentru ca să răsufle ușurată – Fidel Castro a fost un dictator (plus, evident, desființez acordul pe care l-a încheiat Obama cu Raul, dacă nu e bun pentru America etc). 

„Comandante Fidel Castro a fost un om al determinării, o figură istorică. A trecut în neființă într-o vreme de mari provocări și incertitudini, de asemenea o perioadă de profunde schimbări în țara sa” - dna. Mogherini, înalt reprezentant al CE pe probleme externe. „A fost un erou pentru mulți”, adaugă dl. Juncker, președintele CE. Dar colega Malmstrom, comisar la Comerț, nu scapă prilejul să-și înțepe șeful, fără nicio negociere: „Fidel Castro a fost un dictator care și-a asuprit poporul timp de 50 de ani, mi se pare ciudat să aud atâtea omagii”.

Ne persiflăm noi politicienii democrați, dar sincer, cum ne-am descurca dacă ne-ar pune cineva să scriem o mini-cronică a acestei morți anunțate?

Să vedem: chiar dacă suntem, în situația puțin probabilă, să-l știm pe Fidel de când eram mici, l-a ținut pe fratele nostru în brațe, tatăl și mama l-au apreciat, nici chiar atunci nu merită riscul să fii etichetat fidelista. Dl. Trudeau a fost tăguit cu ou și cu oțet doar că a zis „un revoluționar și un orator legendar, care a îmbunătățit semnificativ sistemul de educație și de sănătate din țara sa insulară”. Iar dl. Trudeau nu este decât premierul Canadei.

Dacă suntem - nu se știe niciodată - în situația de a fi profesori de anticomunism, nu e recomandabil să ne agățăm de scriitorul Mario Vargas Llosa, care tocmai a postulat că „istoria nu-l va absolvi pe Castro”. Dl. Llosa pleacă de la zicerea „Nu mă tem de închisoare, așa cum nu mă tem de furia mizerabilului tiran care a luat viața a 70 din camarazii mei. Condamnați-mă! Nu contează! Istoria mă va absolvi” cu care Castro își încheie apoteotic discursul din 1953 (26.200 de cuvinte, 150.600 de caractere) – primul din seria discursurilor-fluviu prin care intenționa să-și cumpere grațierea istorică în următorii 60 de ani.

Dlui Llosa poate să i se reamintească oricând că, acum 50 de ani, când lucra pentru Casa de las Américas, editura cubaneză (de stat, evident), susținea că „rezultatul Revoluției cubaneze asupra culturii este de departe unul pozitiv, înclinând puternic balanța de partea realizărilor și victoriilor, că până și celui mai maniacal spirit critic i-ar fi greu să găsească contraargumente”.

Unul care n-a căutat neapărat contrargumente, dar a găsit întotdeauna argumente să-și apere prietenia de-o viață față de omul Fidel este și marele Garcia Marquez (Gabo), cel care are un episod bun de poveste fabuloasă latino-americană: Gabo îi duce manuscrisul la „Cronica unei morți anunțate”. Fidel citește, ca de fiecare dată foarte atent, și are niște observații tehnice – ajustează calibrul armelor folosite de autor pe personajele sale.

Adevăruri bine cosmetizate

Mulți ar fi folosit orice calibru avut la îndemână împotriva lui, doar uitându-se la televizor, chiar și la unul din lumea liberă. Timp de 50 de ani, intervievatori trimiși sau veniți din proprie inițiativă la el s-au întors cu răspunsurile pe care le știau de-acasă, dar cu ciudată convingere că ai ce vorbi cu Castro. „Cuvântul carismă a fost inventat pentru el”, spune astăzi Barbara Walters, o ancoră istorică a programelor de știri americane (dna a ajuns la 87 de ani), printre puținii jurnaliști care au la activ două interviuri cu president Castro. Primul, în '77, când dna Walters străbate Cuba într-un Jeep rusesc GAZ (ca formă, putea fi și IMS-ul românesc), avându-l ca șofer pe Castro în celebra uniformă kaki, cu pistol la brâu și bomboane în buzunare (pentru copii, cu care îi plăcea să se întâlnească și să stea de vorbă), plus nelipsitul trabuc. „Un om cât un urs, șarmant, amuzant, deschis, vorbea, vorbea, întruna, până noaptea târziu, toată echipa îl plăcea, până când trebuia să te oprești și să-ți zici just a minute – el e omul care nu crede în libertatea presei, nu crede în democrația pe care o știm noi, are prizonieri politici”.

Ziarista are șansa să reia tema libertății de exprimare și 25 de ani mai târziu în fața unui Castro peste care timpul trecuse nemilos, iar istoria și mai și, obligându-l să treacă la costum de business. (invidios, bătrânul observa că Varvara - Barbara pe spaniolă - înghețase timpul în ultimii 25 de ani. Iar aici chiar spune un adevăr, dar ca un făcut, tot cosmetizat e – ziarista arată și azi ca la 50, ceea ce un subiect de presă și în America). 

Ea: „Chiar puteți spune că socialismul funcționează în țara dumneavoastră?, când aveți sărăcie, când și China a trecut la economie de piață, URSS a dispărut...” iar el: ” Dar tu poți spune că în Mexic, spre exemplu, unde e sărăcie și milioane de oameni vor să ajungă în SUA, capitalismul funcționează? Și uite așa o țin în întrebări capitaliste și răspunsuri revoluționare. Despre libertatea de expresie „noi avem o altă înțelegere a conceptului: nu poți să te numești liber dacă nu ai educație... apoi, voi vorbiți, care împrăștiați manifestanții cu gaze? Unde ai văzut la noi așa ceva? /Bine, dar dumneavoastră nu îi lăsați să manifesteze!!!/. La noi nu-i nevoie, noi avem periodic sondaje oficiale în rândul poporului, cu întrebări deschise, și ei ne spun că nu simt nevoia să protesteze. Aici au sănătate asigurată, e cel mai mare număr de medici pe cap de locuitor din lume. Din lume!, Barbara. Aici, educația e gratuită. (...) Au dreptul să trimită petiții, desigur, dar asta nu înseamnă că au voie să schimbe constituția... ”.

Era clar, frumoasa din televiziune nu avea cum să transforme bărbosul din munți.

Totuși, e un adevăr necosmetizat că Fidel Castro era mare. Nicun maniac nu vă poate combate aici. Uitați-vă doar la „documentarul” făcut în 2003 de titratul regizor american Oliver Stone: pe bancheta din spate a Mercedesului prezidențial, de-abia încap el, regizorul, la mijloc, bătrânul dictator, la margine, tânăra translator. Memorabil Castro care îi spune „La noi, și prostituatele au diplomă universitară”, iar Stone îl întreabă dacă a auzit de Viagra (la care reacția jovială a bătrânului – are 77 de ani, dar e încă în funcție – de ce, mi-ai adus?, vrei să fac un atac, să zică lumea că lucrezi pentru guvernul american?)

Doza americană de radicalism

Din ce am văzut până acum, o întrebare care l-a încurcat pe Castro datează din '64 și vine tot de la o jurnalistă americană, Lisa Howard: „Se spune că nu ați fi devenit un radical dacă SUA nu v-ar fi trântit ușa în față în 1960 și ar fi acceptat exproprierile cu compensațiile propuse de voi, ar fi menținut relațiile comerciale, nu ar fi instaurat blocada. Atunci ați fi rămas cu Vestul sau, cel puțin, ați fi rămas neutru. E corect să presupunem asta? Era inevitabilă direcția radicală a revoluției voastre?” Un Castro încă tânăr (38 de ani) pare să-și găsească mai greu cuvintele care, altminteri, sunt mereu la purtător, și, vorbind cu ochii la translator, tărărgănează răspunsul „ea vrea să știe acum ce s-ar fi întâmplat dacă SUA n-ar fi luat aceste măsuri ... ei bine, nu știu, dar știu că nu se poate răspunde categoric: nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă țara ei ar fi avut o altfel de poziție, sunt convins că relațiile noastre ar fi fost altele decât sunt acum; apoi ea vrea să știe dacă revoluția noastră ar mai fost o revoluție radicală ... da, cred că ar fi fost, a fost menită să fie una radicală, dar, evident, cred că atitudinea ostilă a Statelor Unite a fost cea ...” și aici se oprește interviul de acum 50 de ani, cel puțin în varianta postată acum pe youtube.

Havana, ultima speranță

New York Times (The New York Times, pentru cei de mâine), ediția din 15 noiembrie, secțiunea de Sănătate (cea de politică fiind ocupată cu alegerile) – sute de americani cu peruci, mulți bătrâni, mulți în scaune cu rotile, trec de ani de zile în Canada de unde le e mai ușor să zboare în Cuba (dacă alegeau varianta directă din America, era mai complicat, trebuia să explice la Ministerul de Finanțe/Treasury scopul călătoriei, să primească vize la categoria „people to people”).

Acești misterioși oameni cu peruci stau câteva zile la Havana, într-un loc numit La Pradera, unde, pe pereți, scrie Garantizamos su calidad de vida, apoi se-ntorc cu niște sticluțe pe care le pitesc ca niște traficanți, să nu fie descoperiți la vamă; ajunși acasă, pun sticluțele în frigider, de unde le scot doar când niște asistente medicale vin pe ascuns să le facă injecții cu serul din flacon. De obicei nu le spun nici medicilor lor americani că ei, bolnavi americani de cancer la plămâni, s-au dus la niște doctori cubanezi să le dea Cimavax, un vaccin neautorizat în SUA, dar care se pare că face minuni – le mai dau câteva luni, poate chiar ani de viață. 

„La început eram cam speriată”, povestește o pacientă de 78 de ani stând în sufrageria ei din nordul Californiei, flancată de un rezervor de oxigen și o masă înțesată cu medicamente. „Dar când am văzut că tratamentul american nu mă mai ajută, am hotărât să mă duc în Cuba. N-am avut de ales!”

Un alt bolnav de 69 de ani, un fumător înrăit de țigări, e sigur că fără doza cubaneză pe care o ia de câțiva ani, nu ar mai fi fost în viață. A dat pe o sticluță și 1500 de dolari, dar de când cu normalizarea relațiilor și vizita lui Obama la Havana, prețul a scăzut pe la 850.

Se pare că pe cubanezi producția îi costă sub 100 de dolari. Ziarul amintește ce scrie în raportul pe 2015 al Organizației Mondiale a Sănătății: „În Cuba, produsele sunt dezvoltate să rezolve probleme de sănătate, spre deosebire de alte țări, unde prevalează interese economice”. Cine știe cât va mai ține chestia asta.

Dar bolnavul american are o altă îngrijorare, mai mare decât interesele comerciale din propriul sistem – dacă acum, cu Trump, îi va fi din nou greu să ajungă la La Pradera ? (pentru cititori, Pradera e un fel de Institutul Ana Aslan de la Otopeni). Dar tot el se liniștește – cred că o să fie OK: „o face Trump multe, dar nici să se opună ca lumea să poată să trăiască”.

De altfel, în octombrie, chiar guvernatorul statului New York a ținut să anunțe că Institutul de studierea cancerului Roswell Park a primit autorizație din partea autorităților federale pentru a începe testele clinice cu Cimavax. „Este prima dată de la Revoluția cubaneză încoace când institute cubaneze și americane au permisiunea să se angajeze într-o asemnea colaborare”, spune directorul executiv al centrului Roswell Park.

Microscoape - nu, macroscopuri – da

Da, surprinzător, există așa ceva – institute de cercetare cubaneze. Presa americană științifică (Nature, Sciencemag, American Scientist) descoperă povești peste povești despre ce reușesc să facă „guerilla scientsits” în laboratoarele lor rudimentare, unde totul lipsește, de la reactivi, la microscoape, de la șoareci-cobai la salarii decente, totul în afară de entuziasm. Microscoape - nu, macro-scopuri - da: acum 30 de ani, Cuba și-a deschis un Centru de inginerie genetică și biotehnologie care acum a ajuns la 1600 de angajați și comercialiează 21 de produse în toată lumea, precum imunoterapie cancer, vaccin hepatita B, terapie anti degenerescență maculară sau pesticide.

„Viitorul țării noastre trebuie să fie în mod necesar un viitor al oamenilor de știință – Fidel” spune o lozincă gravată pe pereții Academiei de Științe din Havana. După '90, după dispariția tutorelui de la Moscova, Fidel a decretat intrarea în periodo especial (un fel de încă două - trei găuri la strâns cureaua, în limbaj revoluționar), dar tot Fidel a păstrat neschimbat bugetul pentru institutele de cercetare de vârf. Sigur, aici nu se dau bani dacă îți vine să studiezi ghețarii, vorba unui cercetător, dar, în 1994, s-au dat fonduri pentru deschiderea Centrului de Imunologie Moleculară, unde s-a dezvoltat Cimavax-ul.

Sigur, nu e ca și cum știința cubaneză ar fi crescut revoluționar pe niște munți arizi în care să se ascundă bărboși barbari. Academia de Științe de aici are 155 de ani și se pare că e prima instituție de acest tip stabilită în afara Europei. Aici epidemiologul Carlos Finlay făcea legătura dintre țânțari și febra galbenă. Pe aici a trecut și Einstein. Sigur că multe realizări actuale pot fi legate de „specificul” unui regim dictatorial, unde, dacă tot ai institute naționale, toată lumea musai se vaccinează și își face analize (imunizarea populației a ridicat speranța de viață a cubanezului la nivelul celei a americanului sau a făcut ca acum Cuba să fie prima țară din lume care a eliminat transmiterea HIV de la mamă la făt). Dar ... „poate știința cubaneză să devină globală?”, a ajuns să se întrebe celebra revista americană Nature.

Și cum mai stăm cu viitorul speciei?

În ultima vreme, Castro părea să fi căzut într-un soi de misticism științific. „Viitorul nesigur al speciei umane” - sună ultima Reflecție a lui Fidel, postată la rubrica pe care i-o rezervase în ultimii ani Granma, așa cum se numește organul partidului (în cinstea iahtului, multe sunt Granma azi, în Cuba). Fidel zice - „În mod evident, Statele Unite cea mai puternică țară imperialistă care a existat vreodată se iluzionează să clameze că este (o simplă) doctrină acel prim paragraf din Declarația Universală a Drepturilor Omului «Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unii faţă de altele în spiritul fraternităţii» ”.

Nu i-e dat nici nonangenarului să-și uite lupte de-o viață cu imperialismul, doar că acum o face cu arma reflecției. Dar după un text de mai puțin de 500 de cuvinte, nu e în mod necesar clar cum devine treaba cu specia sa umană și ramura sa specială, americanul. Ne va face să ne gândim la stelele a căror lumină ne învrednicește de-abia „după 12 miliarde de ani lumină” (a țintit tot la cele mai îndepărtate), la teoria Big Bang, apoi trece la teoria religioasă pe care a învățat-o la școală” la Adam și Eva, la Cain și Abel, la Noe și potopul, la mana care a căzut din cer când era foamete din cauza secetei și a altor cauze”. Și încheie - „Voi încerca să adun mai multe idei pe această problemă cu altă ocazie”. Dar înainte să semneze Fidel Castro Ruz, 8 octombrie 2016, 10,26 pm. (era adeptul muncii în noapte), până la altă ocazie, El Comandante mai are o salvă de tras peste golf : „Să nu uităm că duminica asta (9 octombrie) o să fie dezbatere a candidaților. Prima, de acum două săptămâni , a produs multă agitație. Dl. Trump, care se consideră un expert experimentat, a fost discreditat, atât el, cât și politica lui Barack. Acum trebuie să li se dea o medalie de lut”.

Ce rămâne după trecerea convoiului?

Acum, merge spre lut, să fie depusă la Santiago, urna cu tot materialismul care a mai rămas din Fidel. Face ultima străpungere a insulei, de la nord la sud, de data asta în remorca unui UAZ militar (nu i-au mai lăsat varianta veche GAZ, mai revoluționară). Stafia lui poate va mai bântui lumea tinerilor cubanezi care acum fac poze convoiului și care încă nu știu cum ar arăta o Cubă ne-castristă. Un articol din Granma ne spune cum convoiul ajunge și în orașul Sancti Spiritus, unde mai sunt oameni care-și aduc aminte de un 6 ianuarie 1959 și acel Comandante care coborâse din munții Sierra Maetra și le striga că în curând o lume nouă va să vină. Mulți îl sorbeau ca pe serul care să le mai dea o speranță împotiva cancerului corupției și sărăciei pe care le întruchipa atunci dictatorul Batista. Au trecut 58 de ani de atunci, ani de ... dar să-i lăsăm pe cubanezi să-și eticheteze ei singuri acei ani. Ei știu cel mai bine prin ce au trecut, cât i-a costat lumea nouă a lui Comandante. Dar pentru ca suferința lor să nu fie chiar degeaba, îmi permit să am un singur sfat pentru acei tineri cubanezi care fac poze la convoi - să nu distrugă cucerirea revoluționară (da, știu, sună ca dracu) a acelui sistem de educație care a permis crearea unui vaccin pentru sănătate. Nu e puțin lucru că înșiși americanii au ajuns să se bată pe el. E poate cea mai importantă Hasta la victoria – după tricourile tradiționale cu Che, acum, tineri cubanezi, să puteți scoate unele cu Cimavax.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp