Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Cum am ajuns într-o tabără pentru adulți ceva mai aparte

Bagaje în mașină

Foto: Profimedia

„Bună! Cum sunteți? Pe unde petreceți ziua? (Citiți?) În mai puțin de o săptămână suntem împreună.”

Când primești un mesaj pe whatsapp, telefonul, în funcție de setările tale, poate să facă una sau mai multe dintre următoarele: vibrează, se aude un sunet specific de notificare, apare o notificare vizuală cu mesajul primit, se aprinde și o lumină colorată, iar iconița din bara de stare începe să sclipească.

Eu, unul, primesc toate notificările posibile. Probabil că așa a venit telefonul cu setările din fabrică. Nu m-am gândit prea mult la asta până într-o dimineață, când telefonul vibra continuu și se transformase într-un fel de pom de Crăciun, cu luminițe colorate clipind ca un semafor bucureștean în plin trafic, când mai mult te încurcă decât te ajută.

Iar mesajul? Ei bine, când l-am citit, am simțit cum fac diabet pe loc de la atâta dulcegărie. Nu doar că nu sunt o persoană matinală, dar nici genul care apreciază astfel de cuvinte la primele ore ale dimineții. Mesajul ăsta, deși părea cald și plin de suflet, mi-a lăsat senzația aceea de sărbători comerciale: totul poleit, dar nimic real. Doar o bifare de pe to do-ul obligatoriu capitalist. Și, pe lângă asta, era și senzația că primesc prea mult din toate: prea multe mesaje, prea multe notificări, prea multe cuvinte de marketing, care totuși sunau bine, dar nu transmit nimic real, și, bineînțeles, prea de dimineață și prea în weekend.

Așa-mi trebuie, dacă m-am înscris la o tabără de lectură pentru adulți, mi-am zis în sinea mea. Ce o fi fost în capul meu, om la patruzeci de ani, să mă apuc de așa ceva? Că îmi place să citesc este un lucru, dar să cunosc alți oameni care citesc? Altceva complet. Pare-mi-se că e un efort prea mare și inutil. Așa că mesajele primite în valuri pe whatsapp, de la tot felul de oameni necunoscuți, mi-au oferit scuza perfectă să părăsesc grupul și, implicit, tabăra. Serios acum, „Tabără de lectură pentru adulți”?! Să zic mersi că nu era un „film pentru adulți”. M-am amuzat singur, m-am culcat liniștit, mulțumit de mine și de marea mea victorie virtuală: ieșirea din grup, fără ceartă, fără scandal. De fapt, așa se poartă luptele și descărcările ideologice în zilele noastre.

Câteva zile mai târziu, revin la gânduri mai bune (mi se mai întâmplă asta din când în când) și îmi spun că poate n-ar fi chiar așa de rău să merg totuși la tabăra de lectură pentru adulți. Drept urmare, îmi fac bagajul și pornesc la drum.

Ajung la Constanța, unde rămân două zile, bucurându-mă de momentele petrecute cu fiul meu. Am alergat amândoi pe plajă, pe dig, râzând cu valurile mării care se izbeau de mal și ne stropeau din cap până-n picioare. După ce-am mâncat pizza margherita și am cedat rugăminții lui: „Tată, hai să bem și noi o Fanta”, ne-am dus la reprezentanța Mercedes. Acolo, ne-am comportat ca niște milionari – am programat un test drive cu GLE-ul, modelul preferat al lui Mihai, de parcă l-am fi putut cumpăra cu banii jos, ca pe floricele la cinema. Mihai și-a intrat perfect în rol, serios și aproape arogant, de parcă eram cel puțin milionarii deșertului, cu atitudinea lor de bogați nepăsători. O pauză binevenită înainte de stresul taberei pentru adulți, unde o să cunosc oameni noi. Exact ce-mi place mie cel mai mult: să cunosc oameni noi! (not)

Timp în care, evident, reușesc să pierd prima zi de tabără. Ceva frumos, nu? Dar iau legătura cu organizatoarea, care mă reintroduce pe grupul de whatsapp și, stupoare, îmi scrie: „Totul ok? Ești bine?”. Poftim? De unde până unde să mă întrebe o persoană necunoscută dacă sunt bine?! Fac un efort supraomenesc să rămân politicos și accept chiar să iau cu mașina o altă necunoscută, care urma să vină cu trenul în ziua în care mă îndreptam și eu spre tabără. Destinația? Dunăvățu de Jos, la Nena Art Resort by Sharaiman. Numele ăsta, „Sharaiman”, mi-a adus instant aminte de un cântec de-al lui Gabi Luncă, pe care îl auzeam în copilărie la cârciuma din cartier, în drum spre școală. Saraiman și „Dă, mamă, cu biciu-n mine!” erau hiturile din Schela Cladovei. Mi-am zis în gând: este clar că am nimerit bine! 

Trecem peste alte detalii și ajung aproape de prânz în Delta Dunării. Prima impresie? Organizatoarea mă vede și, fără să apuc să fac vreo mișcare, mă îmbrățișează. Îmbrățișări de la străini? Mmm, prea mult pentru gustul meu. Eu sunt obișnuit să dau mâna și, sincer, nici asta nu este neapărat preferata mea. După îmbrățișare, am trecut la dat mâna cu toți ceilalți participanți din tabără, ca să încheiem momentul „călduros”.

Evident, m-am bucurat totuși că urma să mănânc. Eram rupt de foame. Cum era de așteptat, meniul era pe bază de pește. Eu, care m-am născut lângă Dunăre, dar nu suport peștele… Și, așa cum mi se întâmplă întotdeauna când mănânc în public, nu apuc bine să iau prima lingură că răstorn castronul de ciorbă pe mine și pe toată masa. Perfect! Patroana apare imediat, îmi aruncă o privire de parcă aș fi un dezastru ambulant, și începe să șteargă masa, în timp ce ciorba și bucățile de pește se prelingeau pe pantalonii mei negri. M-am gândit la Mihai în clipa aia, cât de tare s-ar fi distrat dacă ar fi fost cu mine. Sigur nu doar că ar fi râs, dar probabil și-ar fi turnat și el ciorba pe el, doar ca să mă scutească de rușine. Ce start minunat în tabără!

După festinul cu pește, m-am cazat și am mers direct la piscină, unde se relaxau deja câțiva dintre ceilalți participanți. Unul dintre ei mi-a dat cartea pe care ar fi trebuit să o citesc înainte de tabără: O numărătoare inversă de Emilia Toma.

M-am așezat pe un șezlong, am deschis cartea și, fără să cer, mi s-a adus un pahar de vin alb. Mi-am aprins o țigară și am început să citesc. Dinspre resortul Sharaiman se auzea muzică de pian, în timp ce, de undeva din apropiere, răzbăteau manele. M-am întrebat dacă nu cumva Chris Martin își face o vacanță secretă prin Deltă (sic!).

În timp ce încercam să mă concentrez pe carte, vedeam cum în jurul meu fiecare își ocupa timpul în felul său: unii citeau, o doamnă picta, iar alții făceau baie în piscină. Pe fundal, domnișoara responsabilă de social media își veghea atent câinele, apărându-l de orice: de câini, de albine, de fluturi. Între două cadre foto, o mai zăream pozându-se neobosit în tot felul de ipostaze, în timp ce ceilalți participanți discutau relaxați pe șezlonguri. Eu, însă, încercam să mă scufund în lectură, dar rapid mi-am dat seama că stilul cărții nu era pentru mine. Deși subiectul era greu și actual, nu mă captiva. Dialogurile păreau forțate, iar întreaga narațiune, deși muncită, nu reușea să mă prindă.

După momentul de la piscină, au urmat niște exerciții de dicție într-o sală de la Sharaiman. Ne-au dat câte un creion, pe care, evident, l-am dezinfectat cu rom. Apoi, cu creionul în gură, am început să citesc de pe foile primite: „fata fierarului Fănică face fasole frecată fără foc...” și „șase sași în șase saci”. Un adevărat chin pentru mine, dar măcar nu m-a forțat nimeni să fac ceva. Am participat, dar parcă n-am participat cu adevărat. Am făcut cât de cât ce trebuia, cumva. În timp ce mă chinuiam să rostesc „piatra crapă capra, capra crapă piatra”, îmi tot ziceam în gând: „Dacă plec acum repede, îmi iau trolerul și în două ore sunt înapoi la Constanța”. Aproape că nu aș fi pierdut nimic, dar ceva totuși mă oprea.

Nu reușeam să plec, deși cu fiecare secundă parcă simțeam că ar trebui să o fac. Era ca o fatalitate, un fel de contradicție: nu voiam să vin, dar am venit; acum voiam să plec, dar nu plecam. Ceva mă ținea pe loc, de parcă decizia să stau acolo nu era cu totul a mea.

După exercițiile de dicție, parcă mi-a mai trecut din anxietate. Începusem să mă obișnuiesc cât de cât cu oamenii de acolo, iar când a urmat clubul de lectură, chiar mi-a plăcut. A fost primul moment în care i-am observat cu adevărat pe cei de lângă mine. Oamenii adresau întrebări autoarei, se implicau sincer în discuție. Admiram felul în care conversau, sinceritatea și deschiderea lor. Mă minunam de energia și pasiunea din jurul meu. Era frumos și, în sfârșit, îmi spuneam: bine că n-am plecat!

A doua zi ne-am dus într-o excursie cu barca prin Delta Dunării și am ajuns la o minunăție de loc, plaja Perișor. Oamenii din tabăra de lectură se relaxau, ciocneau pahare de vin, se bucurau de moment și de natură. Unii citeau, alții pur și simplu stăteau întinși în bătaia soarelui. Eu, surprinzător, am fost convins de stăpâna câinelui să mă descalț de adidași și să mă plimb desculț pe plajă.

La un moment dat, am intrat în vorbă cu omul care ne conducea barca. Dintr-un motiv oarecare, mi-am închipuit că era marinar. Dar, cu o sinceritate dezarmantă, mi-a spus că fusese, de fapt, buldozerist pe vremea lui Ceaușescu. Nici nu știu dacă m-a surprins mai mult tonul lui direct sau faptul că povestea despre viața lui ca și cum ar fi fost un lucru absolut obișnuit să treci de la buldozer la barcă.

În timpul excursiei, pe măsură ce lăsam plaja în urmă, a oprit barca pentru a ne arăta câțiva cai „sălbatici” pe care îi observase. Numai că, buldozeristul ne-a contrazis categoric, spunând că nu sunt chiar așa de sălbatici cum se zice. Ba mai mult, a început să povestească detașat cum a mâncat carne de mânz amestecată cu vită și porc.

Drumul de întoarcere spre Sharaiman a fost un spectacol în sine. Delta desfășura în fața ochilor noștri imagini ca dintr-un film: nuferi plutind pe apă, un camion sovietic cu cabina roșie, abandonat pe unul dintre maluri, și o vacă neagră care traversa apa încercând să ajungă pe celălalt mal. La un moment dat, un alt conducător de barcă era cât pe ce să lovească biata vacă. Când a văzut barca apropiindu-se, vaca a luat-o aproape la fugă prin apă, dar buldozeristul, relaxat, spunea că nu avea cum să o lovească.

Omul nostru nu s-a lăsat nici el mai prejos: a trecut razant pe lângă niște rațe, iar eu eram sigur că o să le lovească. Dar el, calm, mi-a zis că era imposibil să le atingă. Totul era calculat, spunea el. La final, buldozeristul și-a încheiat povestea cu o carte. O carte pe care o primise de la o turistă cu ani în urmă, pe când era la începuturile sale de „marinar”.

După o zi lungă, în care Delta ne-a scăldat în peisaje și senzații diverse, am ajuns aproape de finalul taberei de lectură. Pentru mine, seara aceea avea să fie punctul culminant neașteptat al întregii experiențe. Fiecare dintre noi urma să primească două cărți cadou de la organizatoare. Cărțile erau ambalate cu scotch pe toate fețele, de parcă ar fi fost sigilate pentru eternitate – poate ca să nu le deschidem prea curând. Glumesc, evident! Dar adevărata surpriză abia urma să vină.

După ce am primit cărțile cadou, organizatoarea ne-a cerut să ne alegem trei cuvinte de pe o foaie intitulată „Valori”. Fiecare trebuia să își găsească trei valori care îl reprezentau. Părea un exercițiu simplu la prima vedere, dar, pe măsură ce ne adânceam în cuvinte, am realizat că nu era atât de ușor cum părea. Oamenii de lângă mine păreau concentrați, iar eu am privit în jur. Am văzut oameni care, până mai devreme, erau doar niște necunoscuți pentru mine. Dar, încet-încet, mi-am dat seama că România mea era chiar acolo, în jurul mesei: 16 scaune, 16 oameni. Fiecare cu valorile și cuvintele sale. Era fascinant cum unii dintre noi aleseserăm aceleași cuvinte.

Îmi plac cuvintele rare. Îmi plac expresiile care par să fi rămas pierdute în timp. Și acolo, în seara aceea, am auzit cuvinte pe care le credeam de mult dispărute: libertate, dragoste, familie, toleranță, adevăr, empatie. Erau simple, dar pline de greutate, iar prin ele, ne-am conectat. Atunci mi-a venit în minte un verset pe care-l știam de mult: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei 18:1-5).

În acel moment, fiecare dintre noi a devenit copilul acela simplu, sincer, necomplicat, deschis la valorile fundamentale. România mea era exact acolo, la acea masă, împărtășind cuvinte care să ne aducă mai aproape unii de ceilalți. A fost un moment în care am simțit că, prin autenticitatea noastră, ne-am întors cu toții la acea stare copilărească, unde sinceritatea și simplitatea au legat niște necunoscuți într-o unitate neașteptată.

„Bună! Cum sunteți? Pe unde petreceți ziua? (Citiți?) În mai puțin de o săptămână suntem împreună.” Așa a început totul. Poate că nu m-aș fi gândit niciodată să mă implic într-o tabără de lectură pentru adulți, dar uite că nu a fost doar despre cărți, ci și despre oameni și valorile pe care le împărtășim. Nu a fost o experiență extraordinară, nu a fost ceva spectaculos. A fost viața, pur și simplu, așa cum este ea: cu momente bune, cu oameni necunoscuți care devin familiare, cu gesturi mici și povești împărtășite. Poate nu m-aș fi gândit niciodată că o tabără de lectură pentru adulți ar putea fi locul unde să trăiesc aceste clipe, dar aici s-a întâmplat.

Și pentru asta vreau să îi mulțumesc Roxanei Branișteanu, organizatoarea taberei și fondatoarea iCarte, iParte. Ea nu a renunțat la mine, chiar și atunci când eu eram gata să renunț. Iar pentru cei care vor să afle mai multe și să o descopere pe Roxana, puteți să o găsiți pe Instagram: @icarteiparte.

În final, rămân cu gândul că, uneori, oamenii care păreau străini la început pot deveni parte din propria ta poveste.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult
Text: Ion-Constantin Șolga/ Voce: Mihai Livadaru
sound-bars icon