Dacă îți faci analizele de sânge, nu pleci acasă cu un „8 la sănătate”. Primești un buletin plin de valori, unele în limite normale, altele nu. Un medic bun nu se uită niciodată la o singură cifră. Se uită unde ești astăzi, dar și unde erai acum un an. Uneori nici măcar nu îl sperie o valoare puțin ieșită din interval dacă vede că merge în direcția bună. Alteori se îngrijorează tocmai pentru că, deși încă ești „în limite”, lucrurile o iau încet în direcția greșită.
Cu alte cuvinte, medicina nu tratează sănătatea ca pe o singură cifră. Și nici nu ni s-ar părea normal să o facă. Dacă laboratorul ne-ar trimite o hârtie pe care ar scrie doar „Sănătate: 8”, fără glicemie, fără colesterol, fără comparația cu analizele de anul trecut și fără nicio explicație despre ce avem de făcut mai departe, probabil am schimba laboratorul în aceeași zi.
Și totuși, exact asta îi cerem școlii de foarte mulți ani. Luăm un proces incredibil de complicat - în care un copil învață, uită, recuperează, greșește, se împotmolește, face legături și, uneori, înțelege dintr-odată ceva ce până ieri părea imposibil - și îl comprimăm într-o singură cifră. După care ne comportăm ca și cum cifra aceea ar spune întreaga poveste. De fapt, ne-am obișnuit atât de tare cu ea, încât aproape am uitat că este doar sfârșitul unui proces, nu procesul însuși.
Cred că aici am făcut una dintre cele mai costisitoare confuzii din educație. Am ajuns să folosim „evaluare” și „notă” ca și cum ar fi același lucru.
Well, nu sunt.
Evaluarea începe cu mult înainte ca profesorul să deschidă catalogul. Începe atunci când își dă seama că elevul încă nu stăpânește fracțiile, când observă că, de data asta, chiar a înțeles acordul dintre subiect și predicat sau când vede că un copil care, acum două luni, nu ridica niciodată mâna, începe să prindă curaj. În toate momentele acestea profesorul evaluează. Adună dovezi, înțelege unde este copilul și încearcă să afle ce îl poate ajuta să meargă mai departe.
Nota este doar felul în care comprimăm toată povestea asta într-o singură cifră.
Nu spun că nu avem nevoie de note. Avem. Există examene, admiteri și situații în care trebuie să comparăm rezultate și să luăm decizii. Problema începe în clipa în care uităm că nota este un produs al evaluării și ajungem să credem că este evaluarea însăși. E ca și cum am spune că fotografia de familie este mai importantă decât familia.
Aproape de fiecare dată când vorbesc despre asta apare aceeași obiecție: „Bine, dar și la Evaluarea Națională sau la Bac tot nota contează.”
Sigur că da. Dar tocmai pentru că acea notă decide atât de multe, în spatele ei există o întreagă mașinărie pe care foarte puțini o văd. Subiectele sunt analizate, itemii sunt calibrați, există bareme, proceduri, comisii, contestații, analize statistice. Construim un sistem foarte sofisticat pentru ca o singură cifră să însemne, pe cât posibil, același lucru pentru toți copiii din România.
Și chiar și așa discutăm, ani la rând, dacă un subiect a fost prea greu, prea ușor sau dacă un barem a fost suficient de clar.
Apoi ne întoarcem luni dimineață în clasa a VI-a și ne purtăm ca și cum orice 8 din catalog ar avea aceeași precizie. Nu are. Și nici nu are cum să aibă.
Nu pentru că profesorii nu și-ar face treaba. Dimpotrivă. Ci pentru că evaluarea de la clasă are o cu totul altă misiune decât examenul.
Examenul trebuie să compare copii care vin din școli diferite și pe care nimeni nu îi cunoaște. Evaluarea de la clasă îl însoțește pe copil luni sau chiar ani și încearcă să răspundă unei întrebări cu totul diferite: ce știe acum și ce îl ajută să știe mai bine mâine.
Sunt două instrumente diferite. Avem nevoie de amândouă. Numai că noi le-am amestecat atât de bine încât, încet-încet, am început să judecăm și școala, și copiii aproape exclusiv prin prisma unei cifre.
Am văzut copii care, într-un semestru, au recuperat mai mult decât alții într-un an. Dacă te uiți doar la media lor, n-ai spune asta niciodată. Vezi un șapte și mergi mai departe. Profesorul, însă, dacă și-a făcut meseria și l-a dus de sub linie la 7, vede cu totul altceva: vede un copil care, acum câteva luni, nu putea face aproape nimic din ceea ce reușește astăzi. Iar asta este o veste extraordinară. Doar că vestea asta nu prea încape într-o singură cifră.
La fel, am văzut copii care luau 9 într-o școală și ajungeau, după o mutare, să ia 7 în alta, fără să fi devenit peste vară mai puțin inteligenți. Se schimbase doar locul în care era produsă cifra. Și cred că aproape orice părinte care citește aceste rânduri cunoaște măcar o astfel de poveste.
De aceea mi se pare atât de importantă discuția despre criterii publice de evaluare. Nu pentru că ele vor elimina subiectivitatea - profesorii vor judeca întotdeauna, iar asta este firesc. Predarea nu se face cu rigla. Dar este o diferență uriașă între o judecată pe care fiecare o ține doar în minte și una pe care o putem vedea, discuta și calibra împreună.
Ani întregi am confundat arbitrarul cu libertatea profesorului. Nu sunt același lucru. Libertatea profesorului înseamnă să aleagă drumul prin care îl duce pe copil spre învățare. Arbitrarul înseamnă ca doi copii care fac același lucru să primească evaluări complet diferite doar pentru că au nimerit în două clase diferite.
Sigur, niște criterii publice nu vor schimba școala peste noapte. Nici nu au cum. Vor conta doar dacă vor veni împreună cu exemple, cu ghiduri, cu profesori care discută între ei lucrări reale și încearcă să ajungă la aceeași măsură. Acolo se joacă, de fapt, toată reforma. Nu în descriptorii dintr-un document de minister, ci în felul în care profesorii îi folosesc și îi transformă, încet-încet, într-un limbaj comun.
Cred că, fără să ne dăm seama, am ajuns să prețuim prea mult fotografia și prea puțin drumul.
La propria sănătate vrem să știm dacă analizele merg în direcția bună. La copii ne interesează, prea des, doar cifra de la final. Iar dacă un copil a făcut un salt uriaș, dar media lui nu arată spectaculos, avem tendința să trecem mai departe fără să vedem poate cel mai important lucru care i s-a întâmplat în acel an.
Poate că aici ar trebui să începem să schimbăm ceva.
Nu renunțând la note, ci punându-le din nou la locul lor. Ca rezultat al evaluării, nu ca înlocuitor al ei. Pentru că un copil nu este media lui. Nu este ultimul test. Nu este cifra din catalog. Este un om aflat în plină construcție, iar cea mai importantă întrebare pe care ar trebui să și-o pună școala nu este „ce notă are?”, ci „față de acum trei luni, cât a crescut?”.
Abia de acolo începe, cu adevărat, evaluarea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.